Atunci când mi-am început cariera, în 1995, majoritatea subiectelor care ni se prezentau pe la diverse conferințe sau cursuri de pregătire erau despre „planificare fiscală”, despre instrumente hibride, despre cum putem reduce sarcina fiscală efectivă, fără a încălca legea fiscală, dar folosind orice scăpare pentru a ocoli plata impozitelor. Noțiuni precum „secretul fiscal”, legea fiscală de strictă interpretare (acolo unde legea nu prevede clar, impozitul nu se datorează) erau elemente sacrosancte ale unei paradigme pe care fusese așezat sistemul fiscal global de decenii bune. Părea aproape ca fiind un act de bravură să găsești soluții de a evita plata impozitelor.

În ultimii ani, acest lucru se schimbă rapid. Secretul fiscal, la fel ca și cel bancar de altfel, nu prea mai există, multinaționalele au ajuns să fie demonizate public pentru că nu își achită impozitele în statele care le produc profiturile, iar subiectele fiscale fac adesea prima pagină la ziar sau „țin” știrile zile întregi. Presiunea pe decidenții politici a crescut în mod corespunzător, exponențial.
Primul și cel mai important game changer a fost decizia G20 de a împuternici OECD să dezvolte un plan de măsuri care să împiedice transferul profiturilor în paradisuri fiscale. În nici trei ani planul a fost dezvoltat (15 măsuri), discutat, aprobat și implementarea deja a început. Pentru ca acest set de măsuri să devină unul global, OECD a creat un organism numit „Inclusive Framework” în care a invitat – cu statut egal, atât membri OECD, cât și statele care nu sunt membre. Pe 30 iunie, la prima reuniune a Inclusive Framework la Kyoto, la masă eram reprezentanții a 83 de state, inclusiv Panama.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament