România – de la pionier la codaș
România este o țară care istoric depinde de gaz, așa și-a construit economia. Însă rețeaua de transport gaze naturale necesită investiții semnificative pentru modernizarea ei.
În acest moment, România nu este o țară de tranzit și nu are o rețea de transport de gaze în adevăratul sens al cuvântului. Toate țările din jurul nostru au rețele de transport care operează la presiuni de 60-70 de bari, construite relativ recent. Rețeaua Transgaz este mai degrabă o rețea de distribuție de mari dimensiuni sau o grupare de mici rețele regionale semiautonome. Și aceasta pentru că, istoric, rețeaua s-a dezvoltat pornind de la zăcămintele din centrul țării ( Mediaș), radial – scopul fiind să transporte gaz spre București, Moldova (Galați, Iași), Craiova, Banat (Arad, Timișoara) și regiunea de nord-vest. 70% din rețeaua Transgaz are însă durata de viață depășită, iar presiunea din rețea este mică, în anumite zone chiar de 15-20 bari. Chiar dacă România și-ar propune să exporte gaze naturale în Ungaria sau Bulgaria, nu poate să o facă în absența unor stații de comprimare, care ar crește prețul, deoarece rețelele vecinilor operează cu presiuni mai mari.
România are o interconectare la Isaccea, cu un gazoduct ce vine din Rusia tranzitând Ucraina, cu o capacitate de import de cca opt miliarde mc pe an, și o altă interconectare la Medieșu Aurit, cu o capacitate de import de patru miliarde mc pe an. De asemenea, sunt în construcție și legături cu Ungaria (4,5 miliarde mc pe an), Bulgaria (1,5miliarde mc pe an) și cu Moldova.
În țară, există voci care susțin că există capacitate de interconectare suficientă și că aceasta va crește și mai mult pe viitor în raport cu consumul. Aceștia ignoră faptul că interconectările de la Isaccea și de la Medieșul Aurit aduc doar gaz din Rusia. România are capacitate mare de import, dar nu și diversificare în privința surselor de aprovizionare, ceea ce poate impacta negativ securitatea aprovizionării.
Strategic vorbind, pentru țara noastră ar fi important să vizeze un coridor nord-sud care să treacă eventual prin mijlocul țării.
Similar cu rețeaua de coridoare europene de transport, se poate constata că România este practic ocolită de marile rețele de transport gaze din Europa de Sud-Est. Defunctul Nabucco (Harta 6) urma să traverseze România doar pe o porțiune scurtă, prin zona de sud-vest. După abandonarea (așteptată) a acestui proiect, Rusia a propus un gazoduct concurent – South Stream, care urma să conecteze direct Rusia de Bulgaria, pe sub Marea Neagră, și care ar fi ocolit în totalitate România. Prin South Stream, Rusia intenționa să alimenteze cu gaze naturale toate statele din Balcani, precum și Austria și Ungaria.
Se pare că South Stream nu este complet mort – și aceasta pentru că țevile necesare pentru realizarea acestuia sunt stocate în porturile bulgărești, iar vecinii de la sud de Dunăre au în vedere să adopte anumite modificări legislative, în așa fel încât să se apuce în cele din urmă de construcția conductei, în paralel cu creșterea capacității proprii de depozitare.
Fără noroc la gazoducte
Nabucco și South Stream au fost parțial înlocuite cu proiectul TANAP/TAP (Harta 7), care ar urma să fie funcțional în anul 2018.
Acesta ar urma să aducă gaz din Azerbaidjan, transportându-l prin Turcia, Grecia, Albania, iar apoi peste Strâmtoarea Otranto, către Italia. Și acest gazoduct ocolește România.
După finalizarea acestui proiect, Bulgaria, pe lângă posibilitatea de import din Rusia (prin conductele de gaz care tranzitează România), se va putea lega printr-un interconector mic și ușor de construit cu conducta TANAP/TAP, prin Stara Zagora (Harta 7). De asemenea, vecinii de la sud au în vedere un interconector și cu Turcia (Harta 8).
În acel moment, Sofia, privită mai degrabă cu superioritate de la București atunci când vine vorba de statutul de hub energetic în Balcani, va avea surse de aprovizionare diversificată din Rusia, Turcia, Grecia și România, fără a mai vorbi despre resursele potențiale din Marea Neagră din zona economică a Bulgariei. Ceea ce înseamnă progrese semnificative pentru o țară dependentă masiv de importuri.
Se mai discută și despre proiectul conductei Ionice, care ar porni de la terminalele de gaz natural lichefiat din Croația, spre Muntenegru și Albania, și s-ar interconecta cu TAP (Harta 7).
În ultima perioadă, a început să se vorbească mult în România despre gazoductul BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria). Pe teritoriul României, aceasta ar urma să fie construit începând din localitatea Podișor, până la granița cu Ungaria (Arad). Recent, urmare a eforturilor Transgaz, s-a obținut finanțare europeană semnificativă pentru acest proiect. Lucru remarcabil, dar insuficient. BRUA este parte a soluției, dar nu întreaga soluție pentru problemele de infrastructură de gaze ale României.
Coridorul Tuzla – Podișor ar urma să transporte gazele extrase din Marea Neagră către piață și să se conecteze cu BRUA.
Încă se mai amintește din când în când și de AGRI (Interconectorul Azerbaidjan – Georgia – România). Acesta presupunea transportul de gaz azer prin conducte către o facilitate de lichefiere din Georgia, de unde să fie transportat peste Marea Neagră până la Constanța, gazeificat și injectat apoi în rețeaua națională românească. Cu AGRI nu s-a întâmplat nimic de ani de zile, în afară de a fi menținut la coada listei de proiecte românești. Geopolitica evident joacă un rol în acest proiect, pe lângă prețul scăzut al gazelor care face investiția îndoielnică financiar. Este vorba de influența Moscovei asupra capitalelor Baku, Tbilisi, precum și de agresivitatea crescută a Rusiei în zona Mării Negre, ceea ce nu e de natură să încurajeze investițiile.
Mai recent, a început să se discute despre coridoare nord-sud de gaze. Polonia (împreună cu alte țări de pe traseu), spre exemplu, face lobby susținut pentru finanțarea europeană a unei legături între terminalul de gaze naturale lichefiate de la Świnoujście și cel croat de la Omisalj. Acesta ar trece prin vestul României, fiind eventual conectat cu BRUA.
În prezent, are loc o dezbatere în societatea românească referitoare la cât gaz există în zona economică românească a Mării Negre și ce ar trebui făcut cu el, mai ales în contextul noilor descoperiri.
Acesta este văzut ca un nou El Dorado, însă ar fi bine ca România să aibă o atitudine realistă, ținând cont de faptul că temperatura geopolitică în zonă este în creștere, iar provocările geologice, tehnologice și financiare ale proiectului sunt mari.
Din perspectivă geopolitică, ar fi probabil util să se ia aminte de tacticile de intimidare folosite de chinezi în Marea Chinei de Sud, în zonele cu rezerve de hidrocarburi, care probabil sunt studiate cu luare aminte și în alte capitale mai apropiate, cu interese la Pontul Euxin.
În acest moment, încă nu este garantat când și în ce condiții se va demara exploatarea comercială a gazului din Marea Neagră.
Ce ar urma să se facă cu gazul care va fi extras? Există foarte multe voci care susțin că acesta ar trebui prelucrat în România și încorporat în produse românești, în așa fel încât să aibă valoare adăugată cât mai mare, în loc să fie exportat ca atare. Acesta este un principiu bun, însă pentru a-l pune în practică ar trebui atrase investiții private, pentru că nu putem aștepta de la autorități să facă aceste investiții în sectorul de prelucrare a gazului.
S-ar putea ca gazul din Marea Neagră să fie însă necesar pentru producerea de electricitate, având în vedere soarta incertă a Complexelor Energetice Oltenia și Hunedoara. Dacă acestea s-ar închide, România va rămâne fără o capacitate de producție în bandă foarte importantă. La aceasta s-ar adăuga și intrarea în revizie pentru cel puțin doi ani, la începutul deceniului următor, a Reactorului 1 de la Cernavodă, cu impact suplimentar pe capacitatea de producție în bandă.
România, hub energetic sau groapă de potențial?
În ansamblu, în situația în care se află acum, ambiția României de a deveni hub energetic este greu să se materializeze, dacă nu chiar imposibil. Ungaria a avansat mult în această direcție, iar Bulgaria demonstrează că are ambiția și acționează pentru a o face.
Pentru a fi hub energetic, o țară trebuie să aibă resurse naturale bogate, dar să fie și bine conectată cu rețele de transport interne și regionale.
Ori, în România, producția este în scădere, zăcămintele convenționale sunt depletate, potențialul Mării Negre este încă incert, iar infrastructura necesită investiții mari. Pentru a utiliza termeni energetici, România pare, în acest moment, mai mult o „groapă de potențial” decât un „hub energetic”.
În privința rețelei, România trebuie să modernizeze sistemul de conducte al Transgaz și să construiască un inel magistral de presiune medie sau de presiune ridicată (Harta 9). Aceasta pentru că un astfel de inel va permite gestionarea mai bună a securității aprovizionării și va crea redundanța necesară. Dincolo de ambițiile regionale ale țării, există o nevoie internă mare pentru modernizarea rețelei.
Urgența deciziei
Se constată că marile fluxuri de transport rutier sau de gaze ocolesc în bună măsură țara noastră, în vreme ce unii dintre vecinii noștri s-au mișcat mai repede și mai coordonat, și astfel, România a rămas mult în urmă. Țara noastră apare ca fracturată la interior și izolată la exterior din perspectiva infrastructurilor. Într-o Uniune Europeană care are bani puțini și generozitate încă și mai puțină, va fi din ce în ce mai greu să se recupereze decalajele, dacă nu se face din această problemă un obiectiv de siguranță națională care să fie urmărit dincolo de ciclurile electorale. Investitorii se duc unde există infrastructuri de calitate. Unii investitori au renunțat deja la România din cauza infrastructurilor, iar țara riscă să devină irelevantă, periferică și marginală din perspectiva geopolitică și geostrategică, ceea ce este de neacceptat.
