Criza financiară care a debutat cu prăbușirea Lehmann Brothers a provocat pierderi uriașe sistemului financiar, obligându-l să se recalibreze și a fragilizat finanțele multor state. Statul român nu a scos nici un leu din vistierie pentru a-și susține sistemul bancar, o performanță datorată faptului că acesta era dominat de bănci cu acționariat străin. Atunci, în toiul crizei, băncile asigurau stabilitatea sistemului, acum aceste bănci fac obiectul acuzării din partea unei largi părți a publicului și a spectrului politic.

 

Piața financiară dominată de capitalul străin

De ce au ajuns băncile cu capital străin să domine sectorul bancar românesc? Pentru a răspunde la această întrebare, va trebui să ne întoarcem în timp, în anii ’90 ai secolului trecut. Două bănci de importanță sistemică – Banca Agricolă și Bancorex – au fost salvate cu bani publici, de la buget, adică de la toți contribuabilii. Opțiunea lăsării lor să falimenteze nu era viabilă în condițiile în care milioane de cetățeni și sute de mii de firme își derulau operațiunile financiare prin intermediul acestor două bănci. Nota de plată a fost semnificativă – circa 8% din Produsul Intern Brut de atunci –, și asta fără a socoti dobânzile la obligațiunile de stat emise în acest scop. Alte zece bănci (opt cu capital majoritar privat românesc – Albina, Bankcoop, Credit Bank, Banca Internațională a Religiilor, Columna, Dacia Felix, Banca Română de Scont, Banca de Investiții și Dezvoltare – și două cu capital majoritar străin – Nova Bank și Banca Turco-Română) au fost lăsate să falimenteze, nefiind bănci de importanță sistemică. Chiar și în cazul lor, a existat o notă de plată, suportată însă de întregul sistem bancar, prin intermediul despăgubirilor acordate deponenților prin Fondul de Garantare a Depozitelor.
Dat fiind că, în cele mai multe cazuri, aceste experiențe nefaste (bail-out-uri ale unor bănci de stat și falimente a opt bănci private cu capital autohton) au fost generate de un management inadecvat sau pur și simplu de fraudă din partea acționarilor sau a administratorilor de bănci, s-a recurs la soluția privatizării sistemului bancar cu acționari străini, în speranța că aceștia nu vor permite repetarea unor asemenea experiențe, iar în cazul puțin probabil că o vor face, vor suporta și costurile.
Privind retrospectiv, decizia a fost justificată, deoarece în criza declanșată în anul 2008 statul nu a mai cheltuit nici măcar un leu pentru salvarea vreunei bănci cu capital străin sau autohton.
În esență, în condițiile actuale, chiar și lăsarea unei bănci să falimenteze ar fi mult mai oneroasă decât în anii ’90: dacă atunci garanțiile acopereau doar persoanele fizice în limita a 5.000 de dolari pe persoană și bancă, acum acestea acoperă atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, dar în limita a 100.000 de euro pe persoană și bancă(!). Și chiar dacă, inițial, costurile acestea sunt suportate de bănci, prin intermediul Fondului de Garantare, ulterior este aproape inevitabil ca respectivele costuri să fie trecute asupra consumatorilor, prin intermediul dobânzilor și comisioanelor.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament