Despre mersul lumii și al țării cu un președinte

Date:

O discuție între doi directori ai unei bănci, o discuție șef-subaltern: Radu Crăciun realizează un interviu interesant cu Sergiu Manea CEO al ERSTE Bank România despre mersul lumii și al României.

Cu Sergiu Manea mă cunosc de peste 16 ani, de pe vremea când împărțeam un birou de nouă metri pătrați în trezoreria băncii ABN AMRO din București. Este o persoană cu peste 20 de ani de experiență în zona piețelor financiare, iar evaluările sale legate de provocările cu care ne confruntăm ca nație, dar și ca civilizație mă interesează astăzi, în primul rând din postura sa de profesionist, rugându-l să-și scoată astăzi „pălăria” de președinte al BCR.

Radu Crăciun: Sergiu, din perspectiva unei persoane cu experiența ta, dacă te uiți la evoluțiile economiei globale, ale piețelor financiare, cât de excepționale sunt vremurile pe care le trăim? Sau, de fapt, am mai trecut prin asta…

Sergiu Manea: Ne aflăm într-o etapă de evoluție economică, evoluție socială, poate alimentate de globalizare și mai ales de globalizarea prin tehnologie și date, nu de globalizarea prin forța capitalului. De aceea, cred că trăim mai degrabă momente în evoluție.

Și totuși, insist. Dacă ne uităm la bilanțul Fed-ului, are o mărime istorică. În acest context crezi că băncile centrale mai mult au stricat sau au ajutat prin politicile lor monetare?

Cred că Fed-ul a înțeles devreme faptul că ieșirea dintr-o criză provocată de îndatorare în primul și în primul rând are nevoie de un cumpărător de ultimă instanță. Banca Centrală Europeană a înțeles asta destul de târziu.
Problema este însă că poți injecta în piață oricât de multă lichiditate, ajută pe termen scurt, însă băncile centrale au nevoie de transmisie. Iar transmisia observăm că se face pe alte canale decât cel de lichiditate. Pentru că, până la urmă, este esențial ca mașina economiei reale să fie repornită. Iar economia reală are probleme de acces, nu de lichiditate, acces care presupune riscul de credit.

Și atunci întrebarea este: ok, dacă am nevoie de un mecanism de transmisie, nu cumva acel mecanism la nivel european ar trebui realizat prin intermediul unui proces de garantare de către state a finanțării IMM-urilor?

Dar de ce în SUA aceste injecții de lichiditate par să fi avut succes și în Europa nu? E vorba doar de alegerea corectă a momentului intervenției, sau de ceva mai mult?

E vorba de un cumul de factori. Pe de o parte, economia americană și-a dovedit reziliența prin aceea că traversează ciclurile economice mai rapid decât economia europeană. Recunoașterea creditelor neperformante a fost foarte rapidă în SUA, Fed-ul intrând ca supraveghetor într-un proces foarte pragmatic și foarte conservator. Rolul mai important al piețelor de capital în finanțarea economiei (70% din finanțare), sau în descărcarea unor instrumente de credit aflate în bilanțurile băncilor comerciale, a dus la o asanare mai rapidă și la crearea unui context în care băncile americane, odată ce au rezolvat problema moștenirii grele, au putut să meargă spre crearea de business nou. Mai mult, măsurile economice luate după 2008, care au dus la o restartare a industriei americane, au creat din nou reziliența, pentru că profitabilitatea creează capital, iar capitalul dă reziliența.

Cât de optimist ești în legătură cu viitorul UE? Te aștepți să fim martorii unei crize majore existențiale?

Din păcate, Europa, în pofida unei idei inițiale supergeneroase și superaplicabile de creare a unui spațiu economic și de valori comune, s-a caracterizat în ultimii 15 ani prin două cuvinte: „muddle through”, dacă vreți colocvial „s-a descurcat cumva”. S-a descurcat, dar nu a creat o aspirație la nivelul cetățenilor.

Paradoxul este următorul: dacă Europa intră din nou în criză, indiferent că acel factor declanșator se cheamă Italia, Spania sau Franța, sau dacă Europa reușește să intre într-un ciclu prin care creează din nou bunăstare și prosperitate, ambele scenarii vor genera mai puțină Europa. În acest moment, nu știu care scenariu ar putea să ducă la mai multă integrare.
Ar trebui să vorbim mai puțin și să facem mai mult pentru integrare: spațiul Schengen, alinierea reformelor pe piața muncii și așa mai departe, dar nu la modul declarativ, ci la modul unui laborator de idei care să identifice best-practice pentru a fi apoi replicate și în alte țări.
Întrebarea este: existența zonei euro ajută Europa sau nu? Se poate realiza un compromis în jurul monedei unice? Din păcate vom reveni tot la discuția de mai multă sau mai puțină Europa. Noi avem o monedă unică ce circulă în spațiul european, dar care nu suferă niciun fel de comparație cu situația dolarului american. Vorbim de economii și populații comparabile, dar ceea ce lipsește este un stat federal. În schimb, avem o monedă care încearcă să fie compromisul unui drum economic comun al unor țări care mai de care mai diferite: istoric, cultural, economic. De ce un compromis? Pentru ca euro să aibă o șansă trebuie să i se dea o șansă. Eu nu cred într-o Europa cu un euro tare și un alt euro slab, într-o Europa cu două viteze, după cum nu cred în euro dacă ne punem problema de a avea mai puțin integrare europeană. Ieșirea a 1-2 țări din zona euro va fi sfârșitul monedei unice.

În contextul european fluid de astăzi, cum vezi poziționată Europa Centrală și de Est?

Europa Centrală și de Est (ECE) a demonstrat că rămâne o zonă de creștere, o zonă care trăiește povestea expansiunii în interiorul unei structuri economice și de securitate destul de solide. Cred că ECE trăiește Europa.

Nu ți se pare totuși că semnalele sunt contradictorii? Țări care în ultimii 10-15 ani au beneficiat de pe urma unei Europe integrate, în momentul de față par să își dorească o inversare a integrării…

Din punctul de vedere al integrării sociale și economice în Europa, cred că sunt foarte puține semne de întrebare, în pofida declarațiilor oficiale. Hai să ne gândim că o țară utopică din Est, să o numim Estia, se rupe complet, pentru a fi singură. Ce poate face ea? Va crea și mai mult context pentru prosperitatea propriilor cetățeni: educație, tehnologie, infrastructură, calitatea vieții. Dar acest context va crea tocmai condițiile necesare ca firmele europene să vină să investească în acea țară. Deci vom avea mai multă, sau mai puțină Europa, în pofida intențiilor inițiale? Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba, despre crearea de prosperitate. Prin asta se măsoară succesul. Și ca să creezi prosperitate vei crea deschidere, transparență, adică vei apela la valori de bază ale UE.

Păi atunci ar trebui să ne mai propunem ca țară să aderăm la zona euro?
Eu cred că iar vrem să începem povestea cu rezultatul și riscăm să cădem în capcana convergență vs. divergență. Convergența nu poate fi decât una singură: reală. Și nu mă refer absolut deloc la parametrii macro, ci la puterea de cumpărare a gospodăriilor din România. În momentul în care ea se va afla în jurul unei medii europene la nivel sustenabil, de abia atunci putem avea o discuție. Iar decizia aderării la euro, în acel moment, va fi una mai degrabă formală. Trebuie să ne propunem să creăm context, obiectiv pentru care să avem un plan care să facă România să producă suficient capital, bunăstare și prosperitate pentru cetățenii săi.

În ultimii 3-4 ani, mediul privat a continuat să își perfecționeze modelul de management, modelul de organizare, modelul operațional, astfel încât să facă față provocărilor pe care le aduce noua economie. Problema este că, în momentul ăsta, mediul privat atinge niște limite din cauza contextului rămas nemodificat.

Vorbim despre infrastructură, transport, logistică, comunicații ș.a.m.d. Vorbim despre probleme în educație, care se reflectă în această capcană în care suntem pe punctul să cădem, capcana veniturilor medii, dar capcana care e anunțată și de faptul că sunt zone în care forța de muncă calificată e o problemă. Vorbim în al treilea rând despre tehnologie, cercetare-dezvoltare. Și, nu în ultimul rând, calitatea vieții, adică condiții de locuit și sănătate. Toți acești patru piloni creează potențial. Dar aceștia sunt o condiție necesară, nu și suficientă. Pentru că, în plus, ar mai trebui reformat statul ca administrator de avere sau facilitator de colectare de taxe și impozite. Acestea fiind realizate, sunt convins că România nu va avea o problemă să își găsească locul în UE, indiferent de organizarea sa viitoare.

De acord. Dar ce ne facem cu lipsa acumulării de capital autohton? Există scurtături, înlocuitori?

Scurtături nu, înlocuitori da. Conform unor evaluări ale BNR, economia românească este subcapitalizată cu aproximativ 11 miliarde de euro. Există modalități prin care această lipsă poate fi suplinită. În primul rând, prin fonduri europene, care sunt de fapt injecții de capital în economie. În al doilea rând, celelalte instrumente și utilități ale UE: planul Junker, diverse forme de garantare pe care ar trebui să le folosim. În al treilea rând, ar trebui să redescoperim parteneriatele public-private în lucrările de infrastructură. Și asta, fără să ieșim cu declarații de genul celor văzute la autostrada Comarnic-Brașov, prin care toate cash flow-urile pe următorii 30 de ani erau însumate fără a fi discontate pentru factorul timp și rezulta cea mai scumpă autostradă.

Diferența pe care o face PPP este foarte simplă. Între a-ți construi din capitalul propriu, chiar și cu un împrumut, o autostradă și a o construi cu un PPP, diferența constă în faptul că, atât timp cât va exista acea autostradă, în PPP nu va trebui să te intereseze nimic. Nici că plouă, nici că ninge, nici întreținerea. Practic, cel care va opera acel proiect va fi responsabil pentru rezolvarea oricăror probleme, asumându-și costurile aferente. Ar trebui să ne uităm la exemplele din jurul nostru: Ungaria, Slovacia, care au reușit să creeze într-o structură PPP lucrări de infrastructură extrem de folositoare într-un timp relativ scurt. Iar termenul „folositor” l-am utilizat nu întâmplător.

Cred că surmontarea sau suplinirea lipsei de capital prin folosirea instrumentelor enumerate, să le spunem clasa A, trebuie să fie rodul unei strategii asumate, astfel încât selecția proiectelor să aibă la bază în primul rând utilitatea lor pentru țară.

Cine se află în a doua grupă de surse de capital?

A doua grupă include în primul rând investițiile străine directe (ISD). Este esențial ca ele să urce pe treptele creării de valoare. Acum vreo câteva luni, Daimler spunea că va construi o mare fabrică în Rusia, o fabrică în Polonia, încă o fabrică în Ungaria și un centru de reparații pentru cutii de viteze în România. Mi-ar fi plăcut să fie invers. ISD în economia reală sunt absolut critice, pentru că ele vor antrena orizontala, care va angaja oameni în România. Sunt companii românești, deținute de români, care au atins deja perfecțiunea tehnologică și operațională cerută de campioni ai industriei de automobile.

Eu cred că în orice tip de ciclu și în orice tip de perioadă istorică există economii și societăți tractoare, după cum există și categoria celor tractați. Ceea ce este foarte clar în această lume confuză este că economiile care sunt centre de valoare adăugată vor fi cele care vor genera progres. Ceilalți vor tinde să conveargă spre ele fie prin primirea relocării unor industrii care și-au depășit ciclul de viață în țările-tractoare, dar care sunt necesare în continuare, fie prin furnizarea de servicii auxiliare către economiile-tractoare.

De fapt, eu cred în echilibrul dintre capitalul străin și cel autohton. Și mai cred că, dacă vorbim de patriotism economic având ca obiectiv dezvoltarea capitalului autohton, este absolut critic să oferim context unor investiții străine, care se află cât mai sus pe lanțul trofic tehnologic, astfel încât să „forțăm” România să creeze cât mai multă valoare.

A doua grupă mai include și sursele autohtone, pe care le-aș numi fonduri de pensii sau de investiții, definite deja de legi existente, sau un fond al statului român care va mobiliza activele statului.

Ești un adept al unui astfel de fond? Nu ai temeri?

Nu am temeri și cred în el atâta vreme cât va avea un nivel clar în ce privește guvernanța și transparența. De ce cred? Cred pentru că există deja fonduri în România administrate în mod corect și coerent și care vor putea genera presiune competitivă (peer pressure) pe un astfel de fond. În primul rând ca model de guvernanță.

Revenind la fondurile de pensii și celelalte fonduri, cred că ar trebui să modificăm puțin legea. Fondurile de pensii joacă în momentul de față un rol doar pe piețele financiare „publice”. Adică pe bursă.

Și mă tem că România nu are nevoie de actori foarte agresivi în acest tip de piață astăzi. Pentru că crearea de valoare în România și lipsa de capitalizare nu o constatăm acolo. O constatăm la nivelul pieței financiare „private” sau private equity. Și cred că legea ar trebui să permită cumva alocări în private equity și să oblige chiar alocarea în private equity, forțând astfel apariția unui număr din ce în ce mai mare de căutători de talente. Dar pentru un tango e nevoie de doi. Va trebui să creăm un context și pentru companiile mijlocii care au acționari responsabili, au o piață, au un viitor, pentru ca ele să primească injecții de capital de la fondurile de pensii sau de la alte tipuri de fonduri. Chiar și de la fondul de administrare a averii statului.

Deci viitorul pare să ne ofere foarte puține momente de plictiseală și rămâne doar să ne hotărâm dacă vom vedea cu predilecție jumătatea plină sau cea goală a paharului.

Întotdeauna jumătatea plină, iar jumătatea goală o vom privi ca pe o oportunitate.

Sergiu, mulțumesc pentru această discuție.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Prevenirea fraudei: investiție-cheie pentru succesul businessului

de Denisa Simion (foto), Manager, Consultanță Financiară, Servicii Corporate...

OMNIASIG a plătit daune în baza polițelor de sănătate aproximativ  47 milioane de lei în 2023

OMNIASIG Vienna Insurance Group a plătit pentru cele aproximativ...

EY România a asistat Hidroelectrica în achiziția unor linii de business ale UCM Reșita

EY România a asistat Hidroelectrica, cel mai mare producător...