Se discută zilele acestea în România despre diferite versiuni de a calcula o rată de dobândă de referință, ce ar putea fi utilizată de bănci la calcularea ratelor dobânzilor la creditele acordate clienților. Scopul acestor discuții este acela de a găsi o formă de calcul care să avantajeze clienții băncilor, care să fie impusă băncilor prin lege. Această idee este atât iluzorie, cât și neinspirată. Este iluzorie pentru clienți, deoarece o formulă care pare avantajoasă astăzi poate deveni dezavantajoasă în viitor, în funcție de evoluțiile economiei. Este o idee neinspirată din perspectiva politicii monetare, deoarece va afecta mecanismul de transmisie a politicii.

Conform teoriilor creditului predominante în prezent (vezi o sinteză în Knoop 2015, pp.152-154), băncile (creditorii în general) iau decizii inclusiv pe baza percepțiilor referitoare la risc, percepții care se formează pe baza unor anticipații raționale generate de deteriorarea/îmbunătățirea fundamentelor financiare (vezi, de exemplu, Bernanke și Gertler, 1989, 1990, 1995, Bernanke, Gertler și Gilchrist, 1999; Kiyotaki și Moor, 1997; Christiano, Gust și Roldos, 2002) ale clienților (profit, cash-flow, leverage și avuția netă, care poate fi estimată, de exemplu, ca sumă a activelor lichide și a colateralului tranzacționabil). Asta înseamnă că deciziile pe care le iau creditorii nu depind doar de lichiditate, pe care banca centrală o poate administra, influențând astfel costul capitalului și, subsecvent, cheltuielile din economie, dar și de riscul de neplată (default). Suprareglementarea apărută după 2008 este un instrument prin care băncile sunt obligate să țină cont de aceste riscuri mai mult decât înainte de 2008.

Pe partea cererii de credite, firmele și gospodăriile iau decizii referitoare la cheltuielile lor, de la finanțarea stocurilor până la achiziția de active cu durată lungă de viață pe baza pozițiilor financiare curente, definite de fundamentele financiare. Evoluțiile în fundamentele financiare sunt în general prociclice, astfel că deciziile firmelor și gospodăriilor referitoare la cheltuieli amplifică faza curentă a ciclului de afaceri, indiferent dacă economia se află în expansiune sau în recesiune. Aceste mișcări endogene în fundamentele financiare care amplifică ciclul economic constituie esența procesului de ajustare cunoscut în literatură sub denumirea de „accelerator financiar”.

În relație cu banca centrală și cu transmisia monetară, mișcările endogene ale fundamentelor doar „amplifică și propagă” (Bernanke și Gertler, 1995, p. 2) efectele pe care o schimbare a ratelor dobânzii de politică monetară și, din această cauză, schimbările ce apar în întregul spectru de rate ale dobânzii le au asupra variației cheltuielilor din economie. Răspunsul achizițiilor de bunuri cu durate diferite de viață la variația în costul creditului indus de modificarea ratelor dobânzilor de politică monetară este amplificat de schimbările în fundamentele financiare. Ruta pe care apare această amplificare se numește „efect de bilanț”, care este o componentă a canalului creditului, acesta din urmă nefiind altceva decât „un mecanism de îmbunătățire, nu un canal cu adevărat independent sau paralel” (Bernanke și Gertler, 1995, p. 3) cu canalul de transmisie neoclasic al ratei dobânzii.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament