de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
Pe măsură ce lanurile se apropie de maturitate, iar estimările privind producțiile agricole încep să ocupe din nou spațiul public, România intră într-unul dintre acele momente recurente în care își contemplă propriul potențial și își amintește că dispune de unul dintre cele mai valoroase teritorii agricole ale Europei. Privirea se oprește asupra milioanelor de hectare cultivate, asupra randamentelor care, în anii favorabili, concurează cu cele ale marilor producători europeni și asupra cifrelor care confirmă că agricultura continuă să reprezinte una dintre marile resurse ale economiei românești. Numai că, dincolo de satisfacția legitimă a producției, persistă o întrebare pe care o formulăm prea rar și la care răspundem aproape niciodată: de ce o țară care produce atât de mult continuă să câștige atât de puțin?
Întrebarea depășește cu mult limitele agriculturii și descrie, de fapt, una dintre trăsăturile definitorii ale economiei românești. România produce cereale, dar importă produse alimentare cu valoare adăugată ridicată. Produce energie, dar cumpără tehnologie. Produce lemn, dar importă produse finite. Formează specialiști competitivi, dar vede cum beneficiile economice ale competențelor lor se acumulează în alte state. Dincolo de diferențele dintre aceste domenii, mecanismul rămâne același: participăm la începutul procesului economic și lipsim, prea adesea, de la capătul lui.
Acolo unde se produce nu se acumulează întotdeauna bogăția
Una dintre cele mai răspândite iluzii economice ale lumii moderne este convingerea că prosperitatea apare acolo unde există resursa. Istoria noastră ne demonstrează însă exact contrariul. Bogăția durabilă nu s-a acumulat, de regulă, în locul în care materia primă a fost extrasă, cultivată sau recoltată, ci în locul în care aceasta a fost transformată, procesată, brevetată, finanțată, comercializată și integrată într-un sistem economic capabil să păstreze pentru sine partea cea mai valoroasă a câștigului.
Din această perspectivă, problema României nu este lipsa resurselor, ci poziția pe care o ocupă în interiorul lanțurilor economice. Cu alte cuvinte, nu faptul că produce, ci faptul că produce prea des pentru alții și prea rar pentru sine. În momentul în care grâul părăsește portul Constanța, în momentul în care lemnul părăsește pădurea sau în momentul în care un specialist român își începe cariera într-o altă economie, cea mai mare parte a valorii viitoare începe să fie generată în altă parte.
România și economia materiei prime
În mod paradoxal, succesul statistic al multor sectoare românești ascunde tocmai această vulnerabilitate. Ne bucurăm când exporturile cresc, când producțiile ating niveluri record și când cifrele confirmă capacitatea de a concura pe piețele internaționale. Toate acestea sunt importante și merită recunoscute. Problema apare atunci când succesul este măsurat exclusiv prin cantitate și nu prin valoarea care rămâne în economie.
Pentru că diferența dintre o economie puternică și una vulnerabilă nu este dată întotdeauna de ceea ce produce, ci de ceea ce reține. O economie poate exporta milioane de tone de cereale și poate rămâne relativ săracă. O altă economie poate produce de zece ori mai puțin și poate câștiga incomparabil mai mult. Diferența nu se află în câmp. Diferența se află în laboratoare, în centrele de cercetare, în fabricile de procesare, în rețelele comerciale și în capacitatea de a controla etapele care urmează producției.
De la cantitate la valoare
Poate că una dintre cele mai importante schimbări de perspectivă pe care România este obligată să o facă privește tocmai această trecere de la obsesia cantității la cultura valorii. Într-o economie aflată într-o competiție globală tot mai intensă, avantajul nu mai aparține celui care dispune de cele mai multe resurse, ci celui care încorporează cea mai multă inteligență în valorificarea lor.
În agricultură, aceasta înseamnă cercetare, genetică, industrie alimentară și branduri proprii. În sectorul forestier, înseamnă produse finite, design și tehnologie. În energie, înseamnă industrii construite în jurul resurselor disponibile și nu simpla lor exploatare. În toate aceste domenii, cheia nu este volumul, ci transformarea.
Adevărata miză a secerișului
Din acest motiv, apropierea fiecărei campanii de recoltare ar trebui să genereze o discuție mai amplă decât cea despre producție și randamente. În loc să ne întrebăm exclusiv câte milioane de tone vom obține, poate că ar fi mai util să ne întrebăm câte dintre acestea vor deveni produse românești competitive, câte vor genera valoare adăugată în economia națională și câte vor contribui la consolidarea unor companii capabile să concureze pe piețele europene.
Aici începe, de fapt, adevărata strategie economică. Nu în câmp, nu în statistici și nici în triumfalismul producțiilor record, clamate de politruci. Ne dorim ca acestea să fie în capacitatea unei țări de a construi, în jurul resurselor sale, ecosisteme economice complete, capabile să transforme materia primă în prosperitate și prosperitatea în putere economică.
România nu are nevoie să producă mai mult pentru a deveni mai puternică. Are nevoie să păstreze mai mult din valoarea a ceea ce produce, să investească mai mult în procesare, cercetare și inovare și să înțeleagă că adevărata recoltă a unei economii moderne nu se măsoară în tone, ci în valoarea pe care reușește să o păstreze pentru sine.
Trei reforme fără de care agricultura românească va continua să producă mult și să câștige puțin
Dacă România dorește să depășească statutul unei economii care exportă masiv materie primă și importă valoare adăugată, discuția nu poate rămâne la nivelul constatărilor. Problema este cunoscută de ani de zile. Ceea ce lipsește este voința de a interveni asupra cauzelor structurale care împiedică agricultura să devină unul dintre marile motoare ale dezvoltării economice.
1. Finalizarea cadastrului agricol și consolidarea proprietății funciare
Nicio strategie agricolă serioasă nu poate fi construită pe o evidență incompletă a proprietății. Fragmentarea excesivă a terenurilor, suprapunerile cadastrale, succesiunile nerezolvate și lipsa unei imagini clare asupra structurii proprietății continuă să afecteze productivitatea, investițiile și accesul la finanțare.
Finalizarea cadastrului agricol național nu reprezintă doar un exercițiu administrativ, ci una dintre condițiile fundamentale ale modernizării agriculturii românești. Fără clarificarea regimului proprietății și fără stimularea consolidării exploatațiilor agricole, România va continua să funcționeze cu una dintre cele mai fragmentate structuri funciare din Uniunea Europeană.
2. O nouă Lege funciară pentru agricultura secolului XXI
O mare parte a arhitecturii juridice care reglementează proprietatea agricolă poartă încă amprenta începutului anilor ’90, când prioritatea era reconstituirea dreptului de proprietate și repararea abuzurilor trecutului. Astăzi, provocările sunt cu totul altele.
România are nevoie de o actualizare profundă a legislației funciare, care să încurajeze comasarea voluntară a terenurilor, asocierea proprietarilor, investițiile pe termen lung și utilizarea eficientă a resurselor agricole. O agricultură competitivă nu poate fi construită exclusiv pe milioane de parcele dispersate, exploatate neuniform și integrate dificil în circuitele economice moderne.
3. Cooperative moderne: de la tarla la produsul finit
Poate că cea mai importantă lecție oferită de agricultura occidentală este aceea că succesul nu se construiește în jurul proprietății individuale, ci în jurul cooperării economice. Modelul francez este relevant tocmai pentru că a depășit de mult simpla asociere pentru achiziția de utilaje sau pentru valorificarea producției.
În numeroase regiuni agricole din Franța, cooperativa controlează întregul lanț economic: producția, depozitarea, procesarea, ambalarea, promovarea și comercializarea produsului final. Valoarea adăugată rămâne astfel în interiorul comunității agricole, iar fermierii participă nu doar la producție, ci și la profitul generat de etapele ulterioare.
România nu mai are nevoie de cooperative create pentru a accesa proiecte sau subvenții. Are nevoie de cooperative economice autentice, capabile să integreze întregul traseu al produsului, de la terenul cultivat până la raftul magazinului.
Dincolo de recolte
Agricultura românească nu duce lipsă de pământ, de climă favorabilă sau de oameni capabili. Ceea ce îi lipsește este infrastructura economică prin care producția se transformă în prosperitate. Cadastrul, reforma funciară și cooperarea economică modernă nu sunt teme tehnice rezervate specialiștilor. Ele reprezintă condițiile prin care România poate trece de la statutul de mare producător agricol la cel de mare beneficiar al propriei producții. În absența lor, vom continua să celebrăm recolte record și să ne întrebăm, an după an, de ce valoarea lor se regăsește atât de rar în economia românească.
