de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
Dacă există o întrebare pe care România a evitat-o cu o consecvență remarcabilă în ultimele trei decenii, aceasta nu privește nici ritmul creșterii economice, nici nivelul investițiilor și nici măcar distribuția prosperității. Toate acestea au fost discutate, analizate și transformate în teme recurente ale dezbaterii publice. Întrebarea care a rămas, aproape permanent, în afara conversației privește un aspect mult mai profund: cine controlează economia românească și ce înseamnă acest lucru pentru viitorul statului român? Revista Economistu, cea mai longevivă publicație de cultură și educație economică din România, are menirea să răspundă și la astfel de întrebări.
Subiectul este delicat deoarece, imediat ce este formulat, riscă să fie împins într-o zonă ideologică sterilă, unde argumentele sunt înlocuite de reflexe și etichete. Unii văd în el o critică a investițiilor străine, iar alții îl transformă într-o pledoarie pentru un naționalism economic de secol trecut. În realitate, problema este cu totul alta și are foarte puțin de-a face cu resentimentele și foarte mult de-a face cu modul în care funcționează puterea în economia contemporană.
În lumea de astăzi, statele nu concurează doar prin salarii, taxe sau infrastructură. Acestea concurează prin capacitatea de a păstra pe propriul teritoriu centre de decizie economică, instituții financiare puternice, companii capabile să investească și să inoveze și, mai ales, elite economice care gândesc pe termen lung. Din această perspectivă, adevărata bogăție a unei economii nu este reprezentată exclusiv de ceea ce produce, ci și de capacitatea sa de a decide ce produce, unde investește și în ce direcție dorește să evolueze.
Privind România ultimilor treizeci și șase de ani, este imposibil să nu observăm un paradox. Economia a crescut, investițiile au venit, iar exporturile s-au multiplicat. La fel, orașele s-au dezvoltat, în urban nivelul de trai s-a îmbunătățit. Din păcate, ruralul a decăzut și greu se mai reface. Și totuși, pe măsură ce aceste transformări aveau loc, centrele majore de comandă economică se deplasau treptat în afara granițelor țării. Băncile au trecut sub control extern, iar o mare parte a sistemului energetic a fost reorganizată în jurul unor interese și decizii care depășesc cadrul național. De asemenea, comerțul modern este dominat de grupuri internaționale, plus o parte semnificativă a industriei funcționează ca extensie a unor lanțuri globale de producție al căror centru de gravitație se află în altă parte.
Prosperitatea nu este același lucru cu puterea
Toate acestea au avut beneficii incontestabile. Ar fi absurd să negăm rolul investițiilor străine în modernizarea economiei românești. Fără capital extern, fără tehnologie și fără accesul la piețele occidentale, România nu ar fi recuperat niciodată o parte atât de importantă din decalajele istorice care o separau de Occident. Doar că nu s-a construit suficient de bine și s-a furat mult. Să nu uităm că metoda MEDO a fost numai la noi. La fel și cu retrocedările.
În timp ce Polonia și-a dezvoltat grupuri financiare proprii, campioni industriali și instrumente capabile să susțină capitalul autohton, România a rămas captivă unei dezbateri simplificate, în care succesul era măsurat aproape exclusiv prin volumul investițiilor atrase. Ani la rând, întrebarea „cine investește?” (similar, uneori, cu „cine dă șpaga”) a fost considerată suficientă. Întrebarea „cine decide?” a fost privită ca secundară. Astăzi, când economia globală a intrat într-o perioadă de fragmentare, competiție strategică și reașezare a lanțurilor de aprovizionare, diferența dintre cele două întrebări începe să devină esențială.
Prosperitatea și puterea economică nu sunt sinonime, iar aceasta este una dintre marile neînțelegeri ale tranziției românești.
O economie poate să crească și, în același timp, să își reducă influența asupra propriului destin. Poate să atragă investiții și să piardă capacitatea de a orienta investițiile. Poate să devină mai bogată și, simultan, mai dependentă de decizii luate în alte centre de putere.
Acest fenomen este cu atât mai interesant cu cât el nu apare în statisticile obișnuite. Produsul Intern Brut nu măsoară influența, exporturile nu indică autonomia, consumul nu măsoară capacitatea de a proiecta viitorul. Din acest motiv, o societate poate avea impresia că totul funcționează, în timp ce instrumentele sale de control economic se reduc treptat.
O economie poate deveni mai bogată și mai dependentă în același timp
Reziliența unui sistem depinde nu doar de eficiența sa, ci și de capacitatea de a controla sursele esențiale ale propriei funcționări, ne spun profesori de economie. O economie care depinde integral de decizii externe poate fi performantă în perioade de stabilitate și surprinzător de vulnerabilă în perioade de turbulență. Ultimii ani, marcați de crize energetice, pandemii, conflicte geopolitice și tensiuni comerciale, au demonstrat exact acest lucru. Statele care au reușit să reacționeze cel mai bine nu au fost neapărat cele mai bogate, ci cele care și-au păstrat suficiente instrumente pentru a influența propriile direcții de dezvoltare.
Din această perspectivă, discuția despre capitalul românesc nu mai este una sentimentală și nici ideologică. Devine una strategică. O țară care dorește să conteze în economia europeană nu poate renunța la ideea de a avea propriile centre financiare, propriile companii puternice, propriile capacități de cercetare și propriile mecanisme de acumulare a capitalului. Nu pentru a se izola de restul lumii, ci pentru a participa la ea dintr-o poziție de partener și nu exclusiv din aceea de piață.
Adevărata provocare nu este reducerea prezenței capitalului străin, ci consolidarea capitalului românesc. Nu retragerea din economia globală, ci participarea la aceasta cu instrumente mai puternice. Nu întoarcerea la modele economice depășite, ci construirea unei economii în care resursele naturale, agricultura, energia, biodiversitatea, infrastructura și poziția geografică a României să fie conectate la centre de decizie capabile să genereze valoare pe termen lung.
Poate că una dintre cele mai importante lecții ale ultimelor decenii este aceea că dezvoltarea nu poate fi redusă la consum, după cum succesul economic nu poate fi redus la creșterea statistică. Între prosperitate și putere există o diferență pe care statele mature o înțeleg foarte bine. Prosperitatea descrie ceea ce ai. Puterea descrie ceea ce poți decide. O analiză mai amplă pe această idee veți putea citi în varianta print a revistei Economistul.
Iar dacă România dorește să depășească statutul unei economii care execută și să devină o economie care influențează, atunci va trebui să redeschidă o discuție pe care a evitat-o prea mult timp: nu doar cum producem mai mult, ci și cine controlează instrumentele prin care această producție se transformă în dezvoltare, inovare și putere economică.
Reconstrucția centrului de comandă economic
Așa că reiau: dacă problema este lipsa centrelor de decizie, atunci soluția nu poate fi întoarcerea la reflexele economice ale trecutului și nici cultivarea unor resentimente față de capitalul internațional. România are nevoie de exact opusul acestor tentații. Are nevoie de o strategie care să permită acumularea de capital românesc, dezvoltarea unor campioni economici competitivi și consolidarea unor instituții financiare capabile să susțină investițiile pe termen lung.
În ultimele decenii, am discutat obsesiv despre atragerea investițiilor. În următoarea perioadă va trebui să discutăm despre capacitatea de a genera investiții. Diferența dintre cele două perspective este esențială. Prima produce creștere. A doua produce influență.
De la piață de consum la economie de proprietari
Așadar, o economie matură nu este definită doar de numărul locurilor de muncă pe care le oferă, ci și de capacitatea cetățenilor săi de a deține active, companii și instrumente financiare relevante. România va trebui să își regândească relația cu antreprenoriatul, cu piața de capital, cu sistemul bancar și cu marile investiții productive dacă dorește să transforme prosperitatea conjuncturală în dezvoltare durabilă.
Poate că una dintre cele mai importante mize ale următorului deceniu va fi tocmai apariția unei noi generații de companii românești suficient de puternice pentru a participa la competiția europeană fără protecție și fără privilegii. Nu companii de apartament. Nu campioni creați prin relații politice. Ci organizații capabile să inoveze, să exporte și să investească.
Resursele trebuie conectate la capital
Agricultura, energia, biodiversitatea, infrastructura logistică, Dunărea, Marea Neagră și resursele minerale despre care vorbim frecvent nu se transformă automat în putere economică. Între resursă și dezvoltare există întotdeauna capitalul, iar între capital și prosperitate există întotdeauna decizia. De aceea, vom avea nevoie și de decidenți deștepți, nu doar hoți!
De aceea, adevărata provocare a României nu este lipsa oportunităților, ci capacitatea de a (re)construi instituțiile, companiile și mecanismele financiare care să transforme aceste oportunități într-un avantaj strategic.
