de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
Dincolo de disputele politice ale momentului, de presiunile bugetare care se acumulează ciclic și de exercițiile contabile care ajung să domine aproape obsesiv agenda publică, România se confruntă cu o problemă mult mai profundă decât deficitul și mult mai veche decât dificultățile administrative invocate astăzi pentru a justifica noi runde de ajustări. Statul român continuă să funcționeze în absența unui proiect coerent de reconstrucție instituțională, iar această carență fundamentală explică de ce fiecare criză este întâmpinată cu instrumente improvizate, de ce aproape toate soluțiile sunt concepute pentru termenul scurt și de ce rezultatele seamănă atât de mult între ele, indiferent de contextul politic în care apar.
Privită din această perspectivă, obsesia aproape reflexă pentru reducere, comprimare și austeritate pare să ascundă o neînțelegere mai profundă a naturii reformei. În timp ce societățile care au reușit să se modernizeze au folosit perioadele de dificultate pentru a-și reconstrui instituțiile, pentru a investi în capacitate administrativă și pentru a crea mecanisme capabile să prevină repetarea acelorași erori, România a preferat adesea soluția mai simplă și aparent mai spectaculoasă a tăierilor, confundând economia imediată cu eficiența și diminuarea costurilor cu transformarea autentică a statului.
Această tendință poate fi urmărită cu o regularitate aproape pedagogică de-a lungul ultimelor decenii. De fiecare dată când dezechilibrele financiare au devenit imposibil de ignorat, iar realitatea economică a obligat puterea să reacționeze, discursul oficial a început să vorbească despre reforme structurale, despre modernizare și despre necesitatea unor schimbări profunde. Numai că, odată depășit momentul retoric, reforma a sfârșit prin a însemna aproape întotdeauna reducerea unor cheltuieli, restructurarea unor posturi, comasarea unor instituții sau, cel mai adesea și mai drastic, transferul unor costuri către economie și către cetățean. Cu alte cuvinte, statul a operat asupra efectelor și mult mai rar asupra cauzelor.
Când contabilitatea înlocuiește guvernarea
Problema nu este că statul caută să reducă risipa. Orice administrație responsabilă este obligată să facă acest lucru. Problema apare atunci când întreaga filozofie a guvernării începe să fie redusă la această singură dimensiune și când succesul unei politici publice este evaluat exclusiv prin prisma economiilor realizate pe termen scurt.
În acel moment, statul încetează să mai fie privit ca un instrument al dezvoltării și începe să fie analizat exclusiv ca o colecție de costuri. Instituțiile nu mai sunt judecate după capacitatea lor de a produce valoare publică, de a genera predictibilitate economică, de a susține competitivitatea sau de a contribui la coeziunea socială, ci după valoarea facturii pe care o reprezintă în bugetul anual. Iar atunci când această logică devine dominantă, administrația se transformă într-un mecanism care gestionează prezentul fără a mai construi viitorul.
Nu întâmplător, aproape fiecare criză administrativă majoră a ultimelor decenii a fost urmată de o dezbatere despre costuri și surprinzător de rar de o dezbatere despre arhitectura instituțională a statului. România discută frecvent despre cât cheltuiește și mult mai puțin despre ceea ce ar trebui să obțină în schimbul acestor cheltuieli. Discută despre numărul instituțiilor și aproape niciodată despre eficiența acestora. Discută despre aparatul administrativ și foarte rar despre capacitatea administrativă.
Mitul statului mic și realitatea statului competent
În imaginarul public românesc persistă una dintre cele mai rezistente confuzii ale perioadei postcomuniste: aceea că statul eficient este, în mod necesar, un stat redus. Realitatea europeană demonstrează exact contrariul. Performanța administrativă nu este neapărat determinată de dimensiunea instituțiilor, ci de calitatea acestora, după cum competitivitatea economică nu este rezultatul exclusiv al costurilor reduse, ci al capacității de organizare și al inteligenței sistemice.
Germania nu și-a construit forța economică prin slăbirea instituțiilor sale. Franța nu și-a consolidat influența europeană prin diminuarea capacității administrative. Statele nordice nu au devenit exemple de eficiență publică prin retragerea statului, ci prin profesionalizarea lui. În toate aceste cazuri, succesul a fost rezultatul investiției constante în competență, în tehnologie, în educație și în capacitatea instituțională de a anticipa transformările societății.
Aristotel observa că excelența nu este un act, ci un obicei. Același principiu se aplică astăzi și instituțiilor. O administrație performantă nu apare în urma unei gălăgioase conferințe de presă și nici în urma unei reorganizări pripite (vezi cazul Romsilva), ci în urma unui proces îndelungat de acumulare a experienței, a cunoașterii și a competenței.
O țară care reacționează la crize în loc să le prevină
Poate că adevărata vulnerabilitate a statului român nu constă în lipsa resurselor și nici măcar în lipsa expertizei, ci în incapacitatea sa de a transforma cunoașterea existentă în acțiune strategică. Problemele sunt cunoscute cu ani înainte de a deveni urgente. Dezechilibrele sunt semnalate de specialiști înainte de a produce efecte vizibile. Tendințele economice și demografice sunt documentate și analizate. Și totuși, intervenția apare aproape întotdeauna după momentul în care costurile devin inevitabile.
Această cultură administrativă a reacției permanente transformă guvernarea într-un exercițiu de gestionare a consecințelor și împiedică apariția unei viziuni pe termen lung. În loc să construiască instituții capabile să anticipeze și să prevină crizele, statul ajunge să se specializeze în administrarea lor succesivă.
Și, iată, ajungem la concluzia că una dintre marile tentații ale modernității constă în confundarea mișcării cu progresul și a activității cu sensul. Privind retrospectiv numeroasele „reforme” românești, observația pare surprinzător de actuală. Faptul că se schimbă organigrame, denumiri și structuri nu înseamnă automat că se schimbă și capacitatea statului de a produce rezultate.
Ceea ce lipsește nu este austeritatea, ci reconstrucția
Așadar, dincolo de agitația politică a prezentului și dincolo de inevitabilele dispute privind taxele, cheltuielile și deficitul, România pare să fi ajuns într-un punct în care simpla reducere a costurilor nu mai poate substitui absența unui proiect de țară. Problemele acumulate sunt prea complexe pentru a fi rezolvate exclusiv prin ajustări bugetare, după cum provocările viitorului sunt prea importante pentru a fi abordate prin logica improvizației administrative.
Atunci când fundația unei construcții este afectată, soluția nu constă în eliminarea unor elemente ale structurii și nici în reducerea dimensiunii clădirii. Soluția constă în consolidarea acesteia și în adaptarea sa la noile condiții de funcționare. Exact aceeași logică se aplică și statului. Poate că România are nevoie de mai puține discursuri despre reformă și de mai multe proiecte de reconstrucție.
Dincolo de reformă: proiectul reconstrucției naționale
În loc să contabilizeze permanent ceea ce poate fi eliminat, România ar trebui să înceapă să definească ceea ce trebuie construit. O asemenea schimbare de perspectivă presupune abandonarea reflexului administrativ care reduce dezvoltarea la echilibru bugetar și asumarea unei viziuni care privește statul ca instrument al progresului economic și social.
În cadrul Asociației pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale (ASPES) și prin revista Economistul milităm pentru ca reconstrucția instituțională a Președinției, a Parlamentului, a Guvernului și a agențiilor publice să fie însoțită de reorganizarea administrației teritoriale pe baze economice și demografice moderne. La fel, reconstrucția industrială trebuie să redea economiei românești capacitatea de a produce valoare adăugată și de a ocupa poziții superioare în lanțurile economice europene, iar reconstrucția energetică trebuie să transforme avantajele naturale ale țării într-un avantaj strategic durabil, iar reconstrucția capitalului românesc trebuie să permită apariția unor centre autohtone de decizie economică.
În aceeași măsură, reconstrucția cercetării și inovării, reconstrucția educației economice, reconstrucția satului românesc și reconstrucția infrastructurilor strategice nu reprezintă simple opțiuni de politică publică, ci condiții indispensabile ale dezvoltării. La capătul acestui efort se află două domenii fără de care niciun proiect național nu poate fi credibil: educația și sănătatea, cele două sisteme care definesc capacitatea unei societăți de a genera prosperitate, coeziune și viitor.
Mișcarea pentru Reconstrucția României
Pornind de la convingerea că România are nevoie de construcție și nu doar de ajustări succesive, Economistul propune o amplă dezbatere națională dedicată reconstrucției:
– Reconstrucție instituțională: Președinție, Parlament, Guvern, agenții naționale și reorganizarea administrației teritoriale;
– Reconstrucția industrială;
– Reconstrucția energetică;
– Reconstrucția capitalului românesc;
– Reconstrucția cercetării și inovării;
– Reconstrucția educației economice;
– Reconstrucția satului românesc;
– Reconstrucția infrastructurilor strategice;
-Reconstrucția din temelii a sistemelor de educație și sănătate.
Poate că adevărata maturizare a statului român va începe în momentul în care va înceta să mai considere reducerea o reformă și va redescoperi sensul mult mai dificil, dar infinit mai productiv, al (re)construcției, deoarece istoria nu păstrează în memorie societățile care au economisit cel mai mult într-un exercițiu bugetar, ci societățile care au avut inteligența de a transforma dificultățile prezentului în fundațiile pe care și-au construit viitorul.
