de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
În timp ce Bucureștiul politic continua și aseară să-și consume energia în negocieri, trădări, nimicnicii, calcule meschine și reconfigurări de putere, economia românească primea din partea Eurostat un diagnostic care ar fi trebuit să ocupe prima pagină a oricărei agende guvernamentale. România este astăzi campioana inflației europene, performează spectaculos într-un sector al construcțiilor care ridică mai multe întrebări decât certitudini, pierde teren în industrie și rămâne printre ultimele state ale Uniunii în ceea ce privește integrarea absolvenților în piața muncii.
Nu este doar o problemă de statistici. Este diferența dintre o țară care discută despre distribuirea puterii și o țară care discută despre producție, competitivitate și prosperitate. Prima consumă prezentul. A doua construiește viitorul. Din nefericire, România pare să petreacă mult mai mult timp în prima categorie.
Cele mai recente datele livrate ieri de Eurostat arată o economie națională aflată într-o contradicție puternică, tot mai dificil de gestionat. România rămâne una dintre cele mai ieftine țări ale Uniunii Europene, însă este, în același timp, statul cu cea mai ridicată inflație din întregul spațiu comunitar. Dincolo de statistici și de disputele politice ale momentului, această combinație începe să descrie o problemă structurală care privește direct competitivitatea economică, puterea de cumpărare și capacitatea de dezvoltare pe termen lung.
În fiecare lună, datele publicate de Eurostat oferă o fotografie directă, rece, lipsită de emoție și de interpretări partizane, asupra poziției pe care fiecare stat membru o ocupă în economia europeană. Dincolo de fluctuațiile conjuncturale, aceste serii statistice permit identificarea unor tendințe care, privite împreună, spun adesea mai mult decât orice discurs oficial. Iar imaginea pe care România o proiectează în acest început de vară este una care merită analizată cu atenție, deoarece pune în evidență simultan atât câteva avantaje reale, cât și câteva vulnerabilități pe care nu le mai putem explica exclusiv prin contextul internațional. Datele publicate de Eurostat până la 22 iunie 2026 conturează o economie care performează spectaculos în anumite domenii, rămâne competitivă prin nivelul redus al prețurilor și al costurilor, dar care continuă să fie afectată de dezechilibre persistente în industrie, educație și stabilitate monetară.
O economie ieftină pentru europeni, dar tot mai costisitoare pentru români
Poate cea mai interesantă contradicție evidențiată de datele Eurostat este aceea că România continuă să se afle printre cele mai accesibile economii din Uniunea Europeană în ceea ce privește nivelul general al prețurilor. În 2025, consumul gospodăriilor se situa la aproximativ 65% din media europeană, România fiind depășită doar de Bulgaria în clasamentul celor mai ieftine state membre. Mai mult decât atât, la categoria alimentelor și băuturilor nealcoolice, țara noastră înregistra cel mai redus nivel relativ al prețurilor din întreaga Uniune.
La prima vedere, o asemenea situație ar putea fi interpretată drept un avantaj competitiv important. O economie cu prețuri mai reduse este atractivă pentru investiții, pentru consumatori și pentru anumite categorii de activități productive. Numai că această imagine favorabilă începe să fie erodată de un fenomen care se manifestă cu o intensitate fără egal în Uniunea Europeană: inflația.
În luna mai 2026, România a înregistrat o rată anuală a inflației de 9,7%, în timp ce media europeană era de doar 3,3%. Diferențele față de statele cu care ne comparăm frecvent sunt și mai semnificative: 1,8% în Cehia, 2,3% în Ungaria, 3,3% în Polonia și 3,6% în Estonia. Cu alte cuvinte, România nu este doar peste media europeană, ci se află într-o categorie separată, în care dinamica prețurilor pare să fie alimentată de factori interni mult mai puternici decât în restul regiunii.
Această realitate transformă complet lectura statisticilor privind nivelul redus al prețurilor. O economie poate fi ieftină în termeni comparativi, însă dacă viteza cu care cresc costurile este mult superioară celei întâlnite în statele vecine, avantajul competitiv începe să se topească rapid. În cele din urmă, nu contează doar unde se află prețurile astăzi, ci și în ce direcție se deplasează ele.
Construcțiile accelerează, industria rămâne în urmă
Dacă inflația reprezintă principalul semnal de alarmă, sectorul construcțiilor oferă probabil cea mai spectaculoasă veste economică a momentului. Potrivit datelor Eurostat, România a înregistrat în aprilie 2026 cea mai mare creștere lunară a producției în construcții dintre statele membre pentru care există date disponibile, respectiv 10,3% față de luna precedentă. În termeni anuali, avansul a ajuns la 23,8%, plasând România printre performerii europeni ai sectorului.
Privite izolat, aceste cifre ar putea alimenta un optimism considerabil. Astfel, acestea sugerează existența unor investiții în infrastructură, dezvoltări imobiliare și proiecte publice de amploare. Într-o economie aflată în căutarea unor motoare de creștere, dinamica sectorului construcțiilor este, fără îndoială, o veste bună.
Numai că economia nu funcționează prin sectoare izolate: o creștere sănătoasă presupune o relație de complementaritate între infrastructură, industrie, servicii și inovare. Și iată că tocmai aici apare problema: în timp ce construcțiile avansează într-un ritm impresionant, industria continuă să transmită semnale de fragilitate.
Conform Eurostat, producția industrială din România era în aprilie-mai 2026 cu 3,5% sub nivelul înregistrat în aceeași perioadă a anului precedent, în timp ce media Uniunii Europene indica o creștere de 0,9%. Polonia, Cehia și Ungaria se aflau toate pe teritoriu pozitiv, iar statele baltice înregistrau ritmuri de creștere chiar mai consistente.
Această discrepanță ridică o întrebare esențială pentru următorii ani: construim pentru a susține o economie mai productivă sau construim fără ca baza industrială să țină pasul? Diferența dintre cele două scenarii este enormă. În primul caz, investițiile devin multiplicatori de dezvoltare. În al doilea, ele riscă să producă doar un episod statistic favorabil, fără efecte structurale durabile.
Salariile nu mai sunt problema principală
Ani la rând, dezbaterea economică românească a fost dominată de teama că majorările salariale vor afecta competitivitatea și vor reduce atractivitatea investițională a țării. Datele recente sugerează însă o imagine mai nuanțată.
În primul trimestru al anului 2026, costul orar al muncii a crescut în România cu 3,8%, foarte aproape de media europeană de 3,6% și mult sub nivelurile înregistrate în Ungaria, Polonia, Cehia sau Lituania.
Aceasta înseamnă că problema fundamentală nu mai este reprezentată de salarii, ci de raportul dintre salarii, productivitate și inflație. O economie poate absorbi creșteri salariale consistente atunci când acestea sunt susținute de investiții, tehnologie și productivitate. În schimb, atunci când inflația devine principalul factor care modelează veniturile reale, câștigurile nominale se transformă rapid în pierderi de putere de cumpărare.
De aceea, simpla observație că România are costuri salariale încă competitive nu mai este suficientă. În lipsa unei productivități în creștere și a unei stabilități monetare mai solide, avantajul costurilor reduse riscă să devină un avantaj aparent.
Absolvenții și problema pe care statisticile o ascund de ani întregi
Există însă un indicator care spune poate mai mult despre viitorul economiei românești decât inflația sau producția industrială. Este vorba despre integrarea proaspeților absolvenților, că tot se pregătește o nouă generație, pe piața muncii.
Potrivit Eurostat, rata de ocupare a absolvenților recenți din România a fost de doar 72,7% în anul 2025, față de media europeană de 83%. România se regăsește astfel în grupul statelor cu cele mai slabe performanțe din Uniune în ceea ce privește tranziția de la educație la activitatea economică.
Acest indicator este mult mai important decât pare la prima vedere, deoarece nu vorbește doar despre tineri, ci despre eficiența întregului sistem de formare profesională, despre capacitatea economiei de a absorbi competențe și despre legătura dintre universități și piața muncii.
Într-o perioadă în care competitivitatea economică este determinată tot mai mult de capitalul uman, dificultatea integrării absolvenților devine un semnal strategic.
O țară poate construi autostrăzi, poate ridica parcuri industriale și poate atrage investiții, însă fără o valorificare eficientă a resursei umane va continua să exporte talente și să importe dependență tehnologică.
România nu mai are o problemă de resurse. Are o problemă de direcție.
Datele Eurostat din această săptămână nu descriu o țară săracă, lipsită de oportunități sau condamnată la stagnare, în ciuda acelor politruci care clamează asta. Statisticile europene descriu o economie care dispune încă de avantaje importante, dar care pare incapabilă să le transforme într-un avantaj strategic durabil. România continuă să fie una dintre cele mai accesibile economii ale Uniunii Europene, beneficiază de o poziție geografică privilegiată, de resurse naturale consistente și de acces la una dintre cele mai mari piețe economice ale lumii. Cu toate acestea, exact în momentul în care alte state încearcă să își redefinească modelul de dezvoltare pentru următoarele decenii, dezbaterea internă rămâne captivă unor urgențe administrative, fiscale și politice care consumă prezentul fără să construiască viitorul.
Revenirea producției în centrul economiei
Am mai spus asta aici, în Economistul, și repetăm: nicio țară nu a devenit prosperă exclusiv din consum, comerț și servicii. Dincolo de fluctuațiile statistice, România are nevoie de o politică economică orientată către producție, procesare și valoare adăugată. O economie care produce puțin și importă mult poate crea iluzia creșterii pentru o perioadă, însă nu poate susține prosperitatea pe termen lung.
Stabilizarea finanțelor publice prin eficiență, nu prin presiune fiscală
Deficitul bugetar nu poate fi corectat la nesfârșit prin taxe mai mari aplicate acelorași contribuabili care își declară și își plătesc veniturile. Adevărata reformă începe acolo unde statul reușește să colecteze ceea ce astăzi pierde prin evaziune, risipă administrativă și privilegii acordate fără criterii economice clare.
Legătura dintre școală și economie trebuie refăcută
Faptul că România se află printre statele europene cu cele mai slabe rezultate în integrarea absolvenților pe piața muncii reprezintă mai mult decât o problemă educațională. Este un simptom al rupturii dintre sistemul de formare și nevoile reale ale economiei. O societate care investește ani și resurse în educație, pentru ca apoi să-și piardă absolvenții prin emigrație sau subocupare, consumă capital uman fără să îl valorifice.
Investițiile trebuie să genereze capacitate economică, nu doar statistici spectaculoase
Creșterea impresionantă din construcții poate deveni o oportunitate majoră dacă este orientată către infrastructură, logistică, energie și proiecte care sporesc productivitatea economiei. În absența acestei legături, cifrele de astăzi riscă să rămână simple episoade statistice fără efecte structurale.
Inflația trebuie tratată ca problemă de competitivitate națională
Cea mai mare inflație din Uniunea Europeană nu mai este doar o chestiune monetară. Ea afectează investițiile, erodează veniturile populației, reduce predictibilitatea economică și consumă treptat unul dintre puținele avantaje competitive pe care România încă le păstrează: costurile relativ reduse.
