Guvernele statelor UE ar trebui să organizeze adunări cetățenești cu participanți din Uniune și din țările candidate, să evalueze efectele extinderii asupra regiunilor și sectoarelor economice și să susțină parteneriate durabile între comunități, propune Iliriana Gjoni, analistă la Carnegie Europe. Într-o analiză publicată la 3 noiembrie, ea susține că pregătirea instituțiilor europene pentru noi membri trebuie însoțită de dezbateri naționale în care preocupările cetățenilor să primească răspunsuri și să influențeze pozițiile guvernelor.
Pe scurt
-
Iliriana Gjoni propune trei direcții pentru pregătirea societăților din UE înaintea extinderii: adunări cetățenești, evaluări ale efectelor economice și regionale și parteneriate între instituții educaționale, culturale și organizații civice din statele membre și țările candidate.
-
Adunările ar trebui să îi includă și pe scepticii extinderii. Participanții ar formula recomandări asupra unor alegeri concrete, iar autoritățile ar răspunde public; obiectivul propus este participarea informată, nu obținerea artificială a acordului.
-
Evaluările sectoriale și regionale ar urma să fie discutate în parlamente, apoi de autoritățile locale, cu posibilitatea ca problemele și oportunitățile identificate să se reflecte în deciziile naționale și europene.
-
Eurobarometrul realizat în februarie–martie 2025 arată că 56% dintre respondenții din UE susțineau continuarea extinderii, 38% nu o susțineau, iar 67% se considerau insuficient informați. Acestea sunt rezultate din 2025, nu un sondaj nou din 2026.
-
Comisia a prevăzut deja dialoguri cu cetățenii în comunicarea sa din 6 octombrie 2026. Gjoni cere ca asemenea schimburi să aibă consecințe politice la nivel național. Recomandările analistei nu constituie măsuri adoptate de UE și nu înlocuiesc criteriile sau ratificarea aderării.
Miza identificată de Gjoni este diferența dintre o Uniune capabilă să funcționeze cu mai mulți membri și societăți dispuse să susțină politic această schimbare. În aprecierea sa, progresele țărilor candidate nu garantează acordul din statele membre: guvernele răspund în fața unor electorate cu preocupări și experiențe diferite, iar hotărârea asupra aderării nu poate rămâne doar o negociere diplomatică la Bruxelles.
Analista pornește de la reformele pregătite de Comisia Europeană pentru o Uniune mai largă. Comunicarea din 6 octombrie abordează guvernanța, valorile, politicile și bugetul UE. Ea discută integrarea treptată a candidaților, garanții pentru respectarea regulilor și posibile schimbări ale procesului decizional. Documentul este un cadru de pregătire și de propuneri; nu admite automat noi membri și nu schimbă prin simpla sa publicare tratatele sau regulile de aderare.
În privința negocierilor, Comisia recomandă folosirea majorității calificate pentru deschiderea grupurilor de capitole și alte etape intermediare. Decizia de admitere rămâne supusă unanimității în Consiliu, după consultarea Comisiei și aprobarea Parlamentului European, iar tratatul de aderare trebuie ratificat de toate statele contractante potrivit normelor lor constituționale. Este o distincție importantă față de ideea că reforma ar elimina dreptul statelor de a decide asupra unei noi aderări.
Comisia anunță și organizarea de dialoguri cu cetățeni, întreprinderi, parteneri sociali și societatea civilă din statele membre actuale și viitoare, inclusiv prin rețeaua delegațiilor UE. Discuțiile ar privi beneficiile reciproce, adaptările necesare și garanțiile asociate extinderii. Prin urmare, critica lui Gjoni nu este că dialogul lipsește din planurile instituției, ci că trebuie explicat cum va influența deciziile politice din fiecare țară.
Datele sondajului invocat arată de ce o singură campanie de comunicare nu poate răspunde tuturor situațiilor naționale. Eurobarometrul special despre extindere, realizat în februarie–martie 2025 și publicat în septembrie același an, a cuprins peste 26.300 de persoane din cele 27 de state membre. La nivelul UE, 56% se declarau în favoarea continuării extinderii, iar 38% nu o susțineau.
Sprijinul ajungea la 79% în Suedia, 75% în Danemarca și 74% în Lituania, față de 45% în Austria și 43% în Franța și Cehia. Totodată, 67% dintre respondenți spuneau că nu se simt bine informați despre extindere. Acest ultim indicator măsoară propria apreciere a nivelului de informare, nu rezultatul unui test de cunoștințe. Procentele descriu situația din momentul cercetării, nu evoluția ulterioară a opiniei publice.
Prima recomandare a analistei este organizarea unor adunări cetățenești care să reunească oameni din statele membre și din țările care aspiră la aderare. Includerea scepticilor este esențială în propunerea sa: scopul ar fi discutarea unor opțiuni și compromisuri reale, nu selectarea unui public care susține deja extinderea.
Participanții ar formula recomandări, iar guvernele și celelalte niveluri ale administrației ar răspunde public. Gjoni distinge astfel participarea informată de încercarea de a fabrica un consens. Adunările ar alimenta dezbaterea democratică; nu ar înlocui parlamentele, procedurile de ratificare sau condițiile pe care trebuie să le îndeplinească țările candidate.
A doua direcție privește distribuția efectelor extinderii. Gjoni propune evaluări ale consecințelor pentru sectoare economice și regiuni, pornind de la preocupări precum concurența în agricultură, salariile, migrația, cheltuielile publice și standardele democratice. Aceste preocupări sunt prezentate ca teme care trebuie analizate, nu ca efecte negative deja demonstrate pentru orice viitoare aderare.
Rezultatele ar trebui discutate în parlamentele naționale, cu implicarea comisiilor pentru afaceri europene alături de cele pentru agricultură, buget, muncă și dezvoltare regională. Dezbaterea s-ar muta apoi în municipalități și regiuni, unde pot fi identificate mai concret nevoi și oportunități privind locurile de muncă, educația, infrastructura și dezvoltarea economică.
Informațiile locale ar reveni către decidenții naționali și europeni, astfel încât consultarea să aibă o legătură cu politica efectivă. Parteneriatele cu autorități municipale și regionale din țările candidate ar putea transforma unele dintre propuneri în proiecte comune.
A treia recomandare urmărește legături de durată între societăți. Statele membre ar susține parteneriate între școli, universități, instituții culturale și organizații ale societății civile, folosind și programe existente precum Erasmus+ și Europa Creativă. Accentul ar trebui să depășească marile capitale și să includă comunități rurale și zone îndepărtate.
Pentru Gjoni, asemenea relații pot face ca țările candidate să fie cunoscute prin oameni și experiențe comune, nu doar prin negocieri sau dispute. Această direcție continuă argumentul unei analize publicate în primăvară, în care ea propunea ca familiarizarea să funcționeze în ambele sensuri: nu numai candidații să învețe despre UE, ci și cetățenii Uniunii despre viitorii parteneri.
Necesitatea sprijinului național are și o dimensiune juridică. În Franța, regula constituțională este supunerea la referendum a proiectului de lege care autorizează ratificarea unui tratat de aderare la UE. Există însă o cale parlamentară: Adunarea Națională și Senatul trebuie să adopte o moțiune identică, fiecare cu o majoritate de trei cincimi, pentru a autoriza folosirea procedurii alternative.
Această moțiune nu încheie ratificarea. Procedura la care trimite Constituția presupune supunerea proiectului Parlamentului reunit în Congres, la decizia președintelui, și aprobarea cu trei cincimi din voturile exprimate. Exemplul arată de ce pregătirea politică internă contează chiar dacă negocierile europene avansează.
Progresele candidaților dau concretețe dezbaterii. La conferințele de aderare din 13 octombrie, Muntenegru ajunsese la 21 de capitole închise provizoriu din cele 33 deschise. Albania avea toate cele 33 de capitole deschise și patru închise provizoriu, iar Ucraina și Republica Moldova deschiseseră grupurile de capitole privind piața internă și competitivitatea. Sunt repere ale negocierilor la acea dată, nu decizii de aderare sau calendare garantate.
Analista vede și o posibilă contribuție democratică a societăților din țările candidate. Ea invocă succesul electoral al listei susținute de studenți din Serbia și mobilizarea tinerilor din Albania în jurul resurselor naturale și al contestării corupției. Le interpretează ca semne ale unei capacități de reînnoire politică, subliniind că aceste mișcări nu garantează schimbări permanente.
Cele trei recomandări ar urmări ca guvernele să anticipeze preocupările publicului, să își explice angajamentele și să implice cetățenii înainte ca deciziile să fie prezentate drept fapte împlinite. Ele rămân propunerile autoarei, nu o nouă procedură europeană de aderare. Argumentul său este că pregătirea candidaților și protejarea funcționării UE trebuie însoțite de construirea unei susțineri democratice în statele care decid primirea noilor membri.
