Canada și Uniunea Europeană discută instituirea unor consultări permanente pentru coordonarea politicilor, păstrându-și fiecare dreptul de a lua propriile decizii. Ambasadorul canadian Jonathan Wilkinson a prezentat acest mecanism drept obiectivul minim al unei asocieri mai strânse, fără aderare, în audierea Comisiei pentru afaceri externe (AFET) a Parlamentului European din 3 noiembrie. Drepturile suplimentare, contribuțiile și accesul la programe trebuie încă definite.
Pe scurt
-
Jonathan Wilkinson a explicat că apropierea instituțională ar permite consultări regulate înaintea unor decizii care pot afecta partenerul, fără transferarea puterii de decizie a Canadei sau a UE.
-
Delphine Pronk, reprezentanta Serviciului European de Acțiune Externă, a precizat că prima etapă folosește acordurile existente. Modelul asocierii trebuie conturat împreună cu Canada, statele membre și Parlamentul European.
-
Declarația summitului de la Montréal prevede definirea conceptului până la summitul din 2027. Mark Carney urmărește încheierea discuțiilor politice în iunie, după o reuniune a guvernului canadian cu Colegiul comisarilor în martie; acestea nu sunt termene garantate de intrare în vigoare a unui tratat.
-
Expresia „membru asociat” nu creează o categorie de membri ai UE prevăzută de tratate și nu conferă Canadei drept de vot în instituțiile europene. Un eventual acord de asociere ar trebui aprobat prin procedurile juridice aplicabile.
-
Participarea existentă la pilonul II al Horizon Europe și la achiziții prin SAFE are reguli proprii. Extinderea cooperării la alte programe, inclusiv Erasmus+, depinde de acorduri și condiții suplimentare.
La audierea AFET, Wilkinson a descris utilitatea unui dialog continuu: cele două părți ar putea discuta din timp despre măsurile pe care le pregătesc, pentru a evita să își afecteze involuntar interesele. Consultarea ar urmări o cooperare mai eficientă, nu renunțarea la autonomia politică a vreuneia dintre părți. Ambasadorul a lăsat deschisă posibilitatea ca viitoarea asociere să includă și alte elemente, care vor fi discutate în lunile următoare.
Delphine Pronk, director general pentru Americi în cadrul Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), a prezentat trei direcții ale apropierii: coordonarea politicilor, cooperarea dintre instituții și o participare mai largă la programele celeilalte părți. Ea a indicat întâlniri între guvernul canadian și Comisie, schimburi parlamentare și contacte mai strânse între alte instituții, dar a subliniat că modelul este încă în curs de definire.
Clarificările vin după summitul UE–Canada de la Montréal, desfășurat la 29–30 octombrie. În declarația comună, liderii s-au angajat să definească până la următorul summit conceptul unei asocieri tot mai strânse, fără calitatea deplină de membru. Expresia politică de „membru asociat”, folosită de premierul Mark Carney și de președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, nu este numele unui statut instituțional deja acordat.
Diferența contează pentru felul în care Ottawa ar putea participa la discuțiile europene. Consultările cu miniștri sau prezența la o reuniune nu echivalează cu un vot în Consiliul UE ori în Consiliul European. Propunerea nu creează locuri canadiene în Parlamentul European și nici un drept al Canadei de a numi un comisar. Cooperarea dintre instituții trebuie organizată în limitele competențelor lor actuale.
Tratatele disting între aderare și asociere. Aderarea este procedura prin care un stat european poate deveni membru al Uniunii, în condițiile stabilite de articolul 49 din Tratatul privind UE. Separat, articolul 217 din Tratatul privind funcționarea UE permite acorduri de asociere cu țări terțe, bazate pe drepturi și obligații reciproce, acțiuni comune și proceduri speciale. Un asemenea acord nu transformă partenerul într-un stat membru.
Dacă s-ar alege un nou acord de asociere pe acest temei, ar fi necesare, între altele, aprobarea Parlamentului European și unanimitatea în Consiliu, potrivit procedurii din articolul 218. Consiliul autorizează deschiderea negocierilor și încheierea acordului, iar Parlamentul trebuie informat pe tot parcursul procesului. Aceasta este procedura posibilă pentru un asemenea instrument, nu o decizie deja anunțată pentru întregul proiect canadian.
Prima etapă poate avansa fără un tratat complet nou. Pronk a explicat că lucrul pornește de la CETA, acordul comercial, și de la Acordul de parteneriat strategic (SPA), care organizează dialogul politic. Grupurile administrative europene și canadiene vor identifica domenii de cooperare, investiții și eventuale proiecte legislative. Alianța nu înlocuiește cele două acorduri, ci urmărește folosirea lor mai intensă.
CETA este aplicat provizoriu din septembrie 2017, iar SPA din aprilie 2017. Registrele Consiliului arată că procesele de ratificare nu sunt încheiate pentru toate părțile. Pronk a cerut continuarea lor. Aplicarea provizorie permite deja cooperarea în domeniile acoperite, dar nu trebuie confundată cu intrarea integrală în vigoare a acordurilor.
Participarea la programe se negociază pe baza regulilor fiecărui instrument. Canada este asociată din iulie 2024 la pilonul II al Horizon Europe, destinat cercetării colaborative, cu posibilitatea finanțării directe a proiectelor eligibile. Această asociere nu acoperă automat celelalte componente. Wilkinson a exprimat interes pentru pilonul III și pentru viitorul Fond european pentru competitivitate, propunând reciprocitate pentru întreprinderile europene în Canada. Interesul diplomatic nu reprezintă aprobarea accesului sau a unor alocări financiare.
Cooperarea în apărare oferă un alt exemplu sectorial. Acordul UE–Canada privind SAFE permite participarea companiilor și produselor canadiene la achiziții eligibile, în condițiile convenite. SAFE acordă însă împrumuturi statelor membre ale UE; participarea furnizorilor canadieni nu înseamnă că Ottawa primește aceleași împrumuturi ori decide utilizarea bugetului european.
Pentru Erasmus+, liderii au convenit lansarea negocierilor pentru o participare canadiană mai profundă. Domeniul și condițiile financiare urmează să fie stabilite. Oportunitățile suplimentare de studiu sau formare nu instituie prin ele însele libera circulație a cetățenilor canadieni în Uniune. Pentru studenți, cercetători și firme, beneficiile vor depinde de eligibilitatea prevăzută în acordurile concrete.
Discuțiile instituționale se desfășoară în paralel cu Alianța pentru viitor, lansată la summit pentru cooperarea în comerț, tehnologie și cercetare, resurse și energie, servicii financiare, securitate și legăturile dintre cetățeni. Wilkinson a separat relația particulară UE–Canada de această alianță, în cadrul căreia ar putea participa și alți parteneri de încredere. O asemenea deschidere ar necesita la rândul ei stabilirea condițiilor de cooperare.
Calendarul politic are două repere mai precise. În discursul de încheiere a summitului, Carney a anunțat o reuniune în Canada între guvernul federal și Colegiul comisarilor în martie 2027. El a acceptat și invitația lui António Costa de a participa la reuniuni ale Consiliului European în iunie, când urmărește încheierea negocierilor. Wilkinson a reiterat obiectivul din iunie în AFET.
Declarația comună se referă mai larg la definirea conceptului până la summitul din 2027. Încheierea unor discuții politice nu garantează că toate actele necesare vor fi semnate, aprobate și aplicabile în același moment. Forma juridică aleasă va determina rolul instituțiilor, eventualele proceduri de ratificare și momentul în care noile drepturi pot fi folosite.
Pentru moment, rezultatul concret este angajamentul de a construi o relație mai apropiată și un mecanism de consultări mai regulat. Drepturile existente continuă să rezulte din acordurile în vigoare sau aplicate provizoriu. Cele suplimentare trebuie definite și aprobate: apropierea politică nu acordă automat Canadei un vot în instituțiile UE sau acces la toate programele europene.
