de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
La aproape două decenii de la aderarea la Uniunea Europeană, România a recuperat o parte importantă din decalajele materiale care o separau de Occident. Drumurile sunt altele, orașele sunt altele, consumul este altul, iar generațiile care au ajuns la maturitate după 2007 trăiesc într-o țară greu de comparat cu cea de la începutul tranziției. Din multe puncte de vedere, această transformare reprezintă una dintre cele mai importante reușite ale României moderne. Cu toate acestea, pe măsură ce convergența economică a avansat, reflecția asupra propriului proiect de dezvoltare pare să fi regresat. Într-o lume în care marile puteri își reformulează strategiile economice, energetice și tehnologice, România pare să fi devenit tot mai performantă în executarea unor obiective formulate în exterior și tot mai ezitantă în formularea propriilor ambiții.
Una dintre cele mai persistente confuzii ale ultimelor decenii a fost aceea dintre Europa și Uniunea Europeană. Confuzia este ușor de înțeles. Pentru milioane de români care au traversat anii socialismului, Occidentul și Europa au ajuns să se suprapună aproape perfect în imaginarul colectiv. În discursul public, aderarea la Uniunea Europeană a fost prezentată adesea ca o întoarcere în Europa, de parcă România ar fi fost desprinsă cândva din geografia culturală a continentului și readusă acasă prin semnarea unor tratate și prin adoptarea unor reguli comunitare.
Istoria spune însă o poveste mult mai complexă
România nu a devenit europeană în 2007. Nu a devenit europeană nici în 1989 și nici în 1918. Apartenența sa la civilizația europeană este mult mai veche decât Uniunea Europeană însăși. Limba română, una dintre cele mai surprinzătoare continuități latine ale Bătrânului Continent, instituțiile moderne construite în secolul al XIX-lea, influențele culturale și intelectuale venite din marile capitale europene și întreaga evoluție a elitelor românești demonstrează că România aparține Europei cu mult înainte ca Bruxelles-ul să devină centrul politic al integrării continentale.
Aderarea la Uniunea Europeană a însemnat altceva. Nu intrarea în Europa, ci integrarea într-o anumită formă instituțională a Europei. Diferența poate părea subtilă, însă aceata este esențială. Prima ține de civilizație, de memorie și de identitate. A doua ține de organizare politică, economică și administrativă. În momentul în care această distincție începe să dispară, europenizarea riscă să fie confundată cu simpla conformare.
În primii ani după aderare, această tendință era aproape inevitabilă. România avea nevoie de stabilitate, de investiții, de instituții funcționale și de reguli capabile să accelereze modernizarea unei societăți care încerca să recupereze întârzieri istorice semnificative. În acel context, adoptarea acquis-ului comunitar și integrarea în mecanismele europene reprezentau expresia firească a unei transformări necesare. Procesul avea o logică limpede și un obiectiv ușor de înțeles.
Numai că, pe măsură ce această etapă a fost depășită, întrebările fundamentale au început să dispară din conversația publică. Întrebarea „Ce fel de țară vrem să construim?” a fost înlocuită treptat de întrebarea „Ce trebuie să facem?”. La prima vedere, diferența pare minoră. În realitate, ea schimbă complet raportarea unei societăți la propriul viitor. Prima întrebare presupune alegere, reflecție și responsabilitate. A doua presupune implementare.
Aici începe ceea ce am putea numi cultura conformării
Nu este vorba despre obediență și nici despre lipsă de competență. Dimpotrivă. România a format în ultimele două decenii o generație impresionantă de specialiști, funcționari, experți și administratori capabili să gestioneze mecanisme instituționale extrem de complexe. Problema nu este competența. Problema este că succesul administrativ a început să ocupe locul reflecției strategice.
Se observă lesne că marile dificultăți ale societăților moderne nu apar neapărat din lipsa cunoașterii, ci din abandonarea exercițiului de a gândi în profunzime sensul acțiunilor colective. Oamenii continuă să muncească, instituțiile continuă să funcționeze, procedurile continuă să fie respectate, însă întrebările fundamentale sunt împinse treptat în afara spațiului public. Totul pare să meargă înainte, până în momentul în care nimeni nu mai știe foarte clar încotro.
Privind România ultimilor 10 ani, este tare greu să ignori această tendință. Discutăm permanent despre absorbție, jaloane, reforme, ținte și condiționalități. Mult mai rar discutăm despre model economic, despre competitivitate, despre structura industriei, despre rolul capitalului românesc, despre securitate energetică, despre resurse sau despre locul pe care țara ar trebui să îl ocupe în regiunea Mării Negre. Limbajul administrativ a devenit atât de dominant încât începe să substituie limbajul strategic.
Fenomenul nu este exclusiv românesc. Acesta poate fi observat în mare parte a Europei contemporane. Tocmai de aceea, problema nu trebuie privită ca o critică a Uniunii Europene, ci ca o reflecție asupra felului în care funcționează astăzi întregul proiect european. În urmă cu câteva decenii, Europa condusă de la Buxelles vorbea despre dezvoltare, industrie, productivitate și prosperitate. Astăzi vorbește mult mai des despre reglementare, conformitate și gestionarea riscurilor, am mai spus asta, iar diferența nu este doar de vocabular, ci reflectă o schimbare mai profundă a filosofiei politice și economice.
Slavoj Žižek observa, într-un alt context, că societățile contemporane dezvoltă adesea capacitatea de a transforma procedura într-un substitut al realității. Se creează impresia că existența unor mecanisme sofisticate echivalează automat cu rezolvarea problemelor pe care acestea încearcă să le administreze. Într-o asemenea logică, procesul începe să devină mai important decât rezultatul, iar conformitatea mai importantă decât eficiența.
Privită prin această lentilă, întrebarea esențială pentru România nu mai este dacă a reușit să implementeze regulile europene. În mare măsură, răspunsul este pozitiv. Întrebarea este dacă această performanță administrativă a fost însoțită de o consolidare similară a capacității de a gândi strategic.
Pentru că lumea în care România a aderat la Uniunea Europeană nu mai există. Competiția globală s-a intensificat, energia a redevenit un instrument geopolitic, tehnologia redefinește economia într-un ritm amețitor, iar marile puteri investesc masiv în reindustrializare, infrastructură critică și securizarea resurselor naturale, minerale, energetice. Într-o asemenea lume, succesul nu va mai depinde doar de capacitatea de a respecta reguli, ci și de capacitatea de a formula interese, priorități și proiecte proprii.
Poate că aici se află diferența dintre o societate integrată și una matură. Prima știe să se adapteze unui sistem existent. A doua este capabilă să participe la definirea lui.
După aproape douăzeci de ani de apartenență la Uniunea Europeană, România se află exact în fața acestei alegeri. Recuperarea întârzierilor istorice rămâne importantă, însă aceasta nu mai este suficientă. O țară nu poate trăi la nesfârșit din obiective formulate de alții, după cum o civilizație nu poate supraviețui doar prin imitație. Oricât de eficientă ar deveni o administrație, aceasta nu poate înlocui nevoia de viziune. Oricât de performante ar fi mecanismele de implementare, acestea nu pot substitui o idee despre viitor.
De aceea, una dintre marile teme ale următorului deceniu va fi reconstruirea capacității României de a gândi strategic. Nu printr-un exercițiu de autosuficiență și nici printr-o distanțare de proiectul european, ci prin asumarea matură a faptului că participarea autentică la o construcție politică presupune mai mult decât respectarea regulilor sale. Presupune contribuție intelectuală, capacitatea de a formula priorități și curajul de a apăra interese legitime.
Această schimbare începe, poate, în locurile în care România a investit prea puțin în ultimele decenii. În universități care ar trebui să redevină laboratoare de idei și nu simple fabrici de diplome. În institute de cercetare capabile să gândească dincolo de ciclurile electorale și de perioadele de programare financiară. În mediul economic, care trebuie să depășească logica supraviețuirii și să participe la construcția unor avantaje competitive durabile. În administrație, care trebuie să redescopere diferența dintre gestionare și strategie.
La fel de importantă este redescoperirea resurselor pe care România le privește adesea ca pe simple capitole economice. Biodiversitatea, apa (incluzând aici și cea termală, și cea minerală), agricultura, energia, pădurile și poziția geografică nu reprezintă doar simple sectoare de activitate. Într-o lume care redescoperă vulnerabilitatea lanțurilor de aprovizionare, securitatea alimentară și competiția pentru resurse, acestea devin elemente ale puterii. Statele care vor înțelege acest lucru la timp nu vor fi neapărat cele mai bogate, ci cele mai lucide.
Adevărata europenizare nu începe în momentul în care înveți să respecți regulile unei construcții politice. Aceasta începe atunci când ai suficientă încredere în tine pentru a contribui la definirea direcției în care acea construcție se îndreaptă. Iar dacă România dorește să fie mai mult decât un beneficiar al proiectului european, va trebui să treacă de la cultura conformării la cultura participării, de la administrarea prezentului la imaginarea viitorului.
