de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
Pentru generațiile care au trăit sfârșitul socialismului multilateral dezvoltat, Europa nu a fost niciodată doar o construcție politică și nici măcar un proiect economic. Înainte de a deveni un spațiu comunitar, un set de tratate sau o arhitectură instituțională, Europa a reprezentat o promisiune. Una mare! Pentru milioane de oameni din spatele Cortinei de Fier, UE a fost imaginea unei lumi în care libertatea părea firească, prosperitatea părea normală, iar statul nu mai avea puterea de a controla până și ultimele detalii ale existenței cotidiene. În imaginarul Europei de Est, Occidentul nu era o geografie, ci o formă de speranță.
Privită din România anului 1990, Europa Unită apărea aproape ca o destinație istorică inevitabilă. După decenii de izolare, penurie și stagnare, ideea integrării în structurile occidentale a căpătat dimensiunea unui proiect național capabil să unifice aproape întreaga societate. Puține obiective au beneficiat de o asemenea legitimitate. În jurul aderării la NATO și la Uniunea Europeană s-a format probabil singurul consens strategic autentic al României postsocialiste. Diferențele ideologice, rivalitățile politice și conflictele interne păreau secundare în raport cu această țintă comună. Pentru prima dată după mult timp, direcția părea clară.
Istoria are obiceiul de a modifica traseul chiar în timpul călătoriei
Una dintre marile iluzii ale ultimelor decenii a fost convingerea că transformarea a avut loc doar în Est. Am discutat permanent aici, în paginile Economistul, despre reformarea României, despre modernizarea instituțiilor, despre recuperarea decalajelor și despre procesul de convergență cu Occidentul, ca și cum Europa ar fi rămas o realitate fixă, stabilă și neschimbată, un reper permanent către care ne apropiam gradual. În realitate, în anii în care România încerca să devină ”europeană”, Europa însăși traversa una dintre cele mai profunde transformări din întreaga sa istorie postbelică.
Poate că tocmai aici se află cheia prezentului. România a continuat să se raporteze la o Europă pe care și-o dorea, în timp ce Europa începea să devină altceva.
Uniunea Europeană în care România a intrat în 2007 era moștenitoarea directă a unei filosofii construite după Al Doilea Război Mondial și consolidate după căderea „Cortinei de fier”. Era Europa pieței comune, a extinderii continue, a competitivității economice, a energiei accesibile, a industriei puternice și a convingerii că prosperitatea produce stabilitate. În acea perioadă, proiectul european era alimentat de o încredere aproape necondiționată în ideea progresului. Globalizarea părea ireversibilă, comerțul internațional continua să se extindă, iar integrarea economică era privită ca o garanție împotriva conflictelor majore.
Privind retrospectiv, acea lume pare astăzi surprinzător de îndepărtată
Criza financiară din 2008, criza migrației, pandemia, războiul din Ucraina, tensiunile energetice și competiția strategică dintre Statele Unite și China au modificat profund fundamentele pe care fusese construit proiectul european. Acea Europă care își imagina viitorul în termenii expansiunii economice a început să vorbească tot mai des despre gestionarea vulnerabilităților. Europa care se definea prin competitivitate a început să se definească prin reglementare. Europa care își construise succesul pe industrie și energie accesibilă a descoperit că avantajele sale economice nu mai sunt atât de evidente. În doar câțiva ani, vocabularul dominant s-a schimbat radical. Cuvinte precum piață, concurență și productivitate au început să împartă spațiul public cu termeni precum reziliență, conformare, sustenabilitate, taxonomie, condiționalitate și tranziție.
Schimbarea nu este doar semantică: reflectă o mutație mai profundă a filosofiei europene
Martin Heidegger avertiza că una dintre tentațiile modernității constă în transformarea tuturor lucrurilor în obiecte administrabile. Într-o asemenea lume, eficiența tinde să înlocuiască sensul, iar procedura începe să substituie scopul. Nu este greu să observăm cât de actuală pare această observație atunci când privim către instituțiile europene contemporane. Uniunea Europeană dispune, părerea mea – din păcate, de o capacitate impresionantă de a produce norme, mecanisme și standarde, însă tocmai această performanță administrativă ridică o întrebare incomodă: mai există astăzi un proiect european suficient de puternic încât să inspire, să ajute efectiv, nu doar să reglementeze?
Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât România a continuat să se europenizeze într-un ritm accelerat. Instituțiile s-au schimbat. Legislația s-a armonizat. Economia s-a integrat, am ”ucis” industria și am vândut din resursele cele mai bune. Da, nivelul de trai a crescut. Infrastructura s-a dezvoltat. Din multe puncte de vedere, povestea aderării este una dintre cele mai importante reușite ale României moderne. Ar fi absurd să negăm beneficiile acestei transformări. Numai că succesul unei politici nu elimină obligația de a o înțelege critic.
La aproape două decenii de la aderare, întrebarea relevantă nu mai este dacă România s-a europenizat. Răspunsul este evident și rostit de majoritatea românilor. Întrebarea este dacă europenizarea a produs și o cultură strategică proprie sau dacă a produs, în principal, o cultură a conformării.
Diferența care este esențială
O societate integrată nu este neapărat o societate care gândește. O administrație eficientă nu este neapărat o administrație care proiectează viitorul. O clasă politică adaptată la mecanismele europene nu este neapărat o clasă politică capabilă să formuleze interese strategice pe termen lung.
Hannah Arendt observa că marile crize ale lumii moderne nu apar întotdeauna din lipsa inteligenței sau a competenței, ci din suspendarea reflecției. Oamenii continuă să acționeze, instituțiile continuă să funcționeze, procedurile continuă să fie respectate, însă întrebările fundamentale încetează să mai fie puse. Privită din această perspectivă, problema României nu este că ar fi prea puțin europeană. Problema este că vorbește prea puțin despre sine însăși.
De aproape douăzeci de ani, discursul public românesc este dominat de întrebarea ce trebuie făcut pentru a răspunde exigențelor europene. Mult mai rar apare întrebarea inversă: care sunt interesele strategice ale României în interiorul Uniunii Europene? Ce tip de economie dorește să construiască? Ce rol își asumă în incredibila de importantă regiune a Mării Negre? Cum își valorifică resursele naturale, minerale și energetice? Ce loc acordă agriculturii, industriei, cercetării științifice și capitalului autohton? Care este, în definitiv, proiectul românesc al secolului XXI?
Aceste întrebări au devenit cu atât mai urgente cu cât Europa însăși pare să traverseze o perioadă de incertitudine intelectuală și, chiar, financiară. În ultimii ani, raportul dintre reglementare și competitivitate, dintre obiectivele climatice și performanța industrială, dintre integrare și suveranitate, dintre securitate și prosperitate a devenit tot mai dificil de echilibrat. În timp ce Statele Unite și China investesc masiv în tehnologie, infrastructură și reindustrializare, Europa, din care noi facem parte încă de când ne-am format ca națiune, încearcă să găsească o formulă prin care să rămână simultan prosperă, sustenabilă, sigură și competitivă. Aceasta este, într-adevăr, o ecuație tare complicată, iar răspunsurile sunt departe de a fi definitive.
Adevărata provocare pentru România
Nu aceea de a alege între Europa și altceva, ci de a înțelege că apartenența noastră europeană nu poate înlocui gândirea strategică națională. Integrarea nu este un substitut pentru un proiect. Fondurile europene nu reprezintă un substitut pentru viziune, iar conformarea nu este deloc un substitut pentru direcție.
Nassim Taleb, cel care a adus pe scenă „Lebăda Neagră”, a construit o întreagă reflecție asupra diferenței dintre sistemele eficiente și sistemele reziliente. Primele funcționează impecabil în perioadele de stabilitate. Celelalte supraviețuiesc momentelor de ruptură. Europa Unită, iată, intră într-o epocă a despărțirilor, a rupturilor. Lumea toată (cu Trump, cu expansiunea comercială a Chinei, cu pânda BRICS) intră într-o epocă a disensiunilor majore. Iar într-o asemenea lume, capacitatea unei societăți de a gândi autonom devine la fel de importantă, precum capacitatea sa de a respecta reguli.
După aproape două decenii de apartenență la Uniunea Europeană, România se află poate în fața celei mai interesante întrebări din întreaga sa perioadă postcomunistă. Nu dacă a reușit să devină europeană, ci dacă este pregătită să participe la reinventarea unei Europe care, la rândul ei, caută răspunsuri într-o lume pe care nu o mai poate privi cu certitudinile de odinioară.
Poate că adevărata maturitate europeană începe exact în momentul în care încetezi să privești Europa ca pe o destinație și începi să o privești ca pe un proiect la a cărui viitoare formă ai obligația de a contribui. Iar aceasta este o provocare infinit mai dificilă decât simpla integrare. Este provocarea de a gândi. De a propune. De a imagina. De a avea, în sfârșit, ceva de spus.
