de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
Au trecut mai bine de trei decenii de la prăbușirea regimului socialist și aproape două decenii de la aderarea la Uniunea Europeană, suficient timp pentru ca o generație întreagă să se nască, să crească și să ajungă la maturitate într-o țară care nu a cunoscut nici cartelele, nici cozile, nici sentimentul claustrării politice care a marcat ultimele decenii ale secolului trecut. Privind doar această succesiune a anilor, am putea fi tentați să credem că România a parcurs, în sfârșit, drumul lung al normalizării sale istorice. Și totuși, dincolo de statisticile care consemnează creșteri economice, de orașele care arată incomparabil mai bine decât în anii ’90 și de confortul pe care milioane de români îl trăiesc astăzi firesc, persistă o întrebare pe care discursul public pare să o evite cu o încăpățânare aproape suspectă: este aceasta România pe care ar fi trebuit să o avem?
Întrebarea nu este deloc una nostalgică și nici expresia acelui sport național al autodenigrării care apare periodic în spațiul public. Dimpotrivă. Ea pornește de la un fapt simplu. Puține state europene au beneficiat, după 1989, de un cumul atât de favorabil de avantaje. O poziție geografică excepțională la intersecția unor axe comerciale și geopolitice majore. Resurse agricole pe care multe state occidentale le-ar invidia. Rezerve energetice, poate cele mai importante. Cel mai valoros capital natural din Uniunea Europeană. Acces la piața europeană. Acces la fonduri europene. O populație educată și adaptabilă. O diasporă impresionantă. Stabilitate strategică garantată de NATO. Și, poate mai important decât toate acestea, un moment istoric rar, în care aproape întreaga societate părea să împărtășească aceeași direcție.
Privind retrospectiv, este greu să nu observăm contrastul dintre acest potențial și locul pe care România continuă să îl ocupe în arhitectura economică a Europei. Suntem încă în partea inferioară a majorității clasamentelor relevante. Productivitatea rămâne sub media occidentală, iar cercetarea continuă să fie tratată ca o anexă birocratică, stânjenitoare. În economie, capitalul românesc are o influență limitată. Universitățile noastre lipsesc din marile conversații academice europene. În materie de inovare, tehnologie și capacitate de a genera modele proprii de dezvoltare, România este mai degrabă un consumator decât un producător de idei.
Nu, nu am credința că România a eșuat, ci cred că România a reușit mult mai puțin decât ar fi permis condițiile istorice de care a beneficiat.
Diferența dintre ceea ce este și ceea ce ar fi putut fi reprezintă, probabil, una dintre cele mai puțin explorate teme ale ultimelor trei decenii.
Și atunci întreb: Cum este posibil ca o țară cu asemenea resurse și oportunități să rămână atât de des în urma propriului său potențial?
Iar un răspuns ar fi: Pentru că marile națiuni nu sunt construite doar din resurse, bani și instituții. Sunt construite din idei.
Dacă acceptăm această premisă, atunci devine imposibil să evităm o întrebare și mai incomodă. În ce moment a încetat România să își mai formuleze propriile ambiții? În ce moment, proiectul dezvoltării a fost înlocuit de administrarea dezvoltării? Și, mai ales, în ce moment am început să considerăm că simpla apropiere de standardele occidentale reprezintă, în sine, o strategie suficientă pentru o națiune care dispune de resurse, poziție geografică și oportunități istorice pe care multe alte state europene nu le-au avut niciodată?
Privind în urmă, este greu să identificăm o ruptură clară. Procesul a fost lent, aproape insesizabil, asemenea unei modificări de curs pe care o observi abia după ce ai parcurs sute de kilometri. În anii care au urmat schimbării de regim, obiectivele păreau evidente și aproape imposibil de contestat. Economia de piață trebuia construită, instituțiile democratice trebuiau consolidate, iar integrarea euro-atlantică devenise, pe bună dreptate, prioritatea absolută a statului român. În acel context, întrebarea „încotro mergem?” părea să aibă deja răspunsul inclus în ea. Mergem spre Occident. Mergem spre NATO. Mergem spre Uniunea Europeană. Mergem spre prosperitate.
Numai că istoria are obiceiul de a complica lucrurile exact în momentul în care acestea par cel mai simplu de înțeles. Odată atinse marile obiective ale tranziției, România a descoperit că succesul integrării nu produce automat și un proiect național pentru etapa care urmează. Apartenența la Uniunea Europeană răspunde multor întrebări, dar nu răspunde tuturor. Aceasta oferă un cadru, nu și o identitate economică. Oferă oportunități, dar nu și garanția valorificării acestora. Oferă reguli, neîndoios cele mai multe, însă nu poate formula în locul fiecărui stat propria sa ambiție.
Aici începe problema pe care continuăm să o ignorăm
În timp ce România învăța să implementeze, să armonizeze, să adapteze și să respecte regulile transmise de la Bruxelles, a devenit tot mai puțin preocupată de exercițiul mult mai dificil al formulării unor obiective proprii. Cu alte cuvinte, am devenit performanți în răspunsuri fără să mai discutăm suficient despre întrebări. Am devenit eficienți în administrarea unor direcții deja stabilite, fără să observăm că marile națiuni sunt recunoscute nu prin capacitatea de a executa, ci prin capacitatea de a imagina.
Această observație ne conduce inevitabil către rolul elitelor. Nu al elitelor în sensul caricatural în care termenul este folosit adesea în dezbaterile publice, ci al acelor comunități intelectuale care, în orice societate matură, au misiunea de a privi dincolo de ciclul electoral, dincolo de fluctuațiile piețelor și dincolo de urgențele cotidiene. Fără asemenea nuclee de reflecție, statele continuă să funcționeze, dar încetează să mai proiecteze. Continuă să administreze, dar încetează să mai imagineze. Continuă să reacționeze, dar pierd capacitatea de a anticipa.
Mari gânditori ai secolului trecut, precum Hannah Arendt, au dezvăluit că una dintre marile tragedii ale democrației constă în înlocuirea reflecției cu procedura. O societate poate deveni extrem de eficientă în gestionarea prezentului și, în același timp, surprinzător de incapabilă să formuleze o viziune asupra viitorului. Privind România ultimelor decenii, este dificil să nu remarci această tendință. Dezbaterile despre educație se reduc adesea la metodologii și finanțări, cele despre economie la indicatori și procente, iar cele despre cercetare la scheme de proiecte și criterii administrative. În tot acest timp, întrebările esențiale: ce fel de economie vrem să construim, ce rol vrem să jucăm în Europa, care sunt avantajele pe care dorim să le transformăm în putere și care este locul României într-o lume aflată în schimbare accelerată – rămân surprinzător de rare.
Poate că adevărata criză a României contemporane nu este nici economică, nici instituțională și nici măcar politică. Poate că ea este, înainte de toate, o criză a imaginației strategice
Reconstrucția unei elite care gândește pe termen lung
România nu are nevoie de o nouă clasă privilegiată care să se autoproclame elită. Are nevoie de ceva mult mai simplu și mult mai dificil: de reconstruirea spațiului în care ideile pot fi formulate înainte ca deciziile să fie luate. Universitățile trebuie să redevină laboratoare de reflecție și nu simple fabrici de diplome. Cercetarea trebuie să fie privită ca investiție strategică și nu ca obligație birocratică. Instituțiile de presă, special televiziunile, trebuie să redevină locuri în care se discută viitorul și nu doar prezentul.
Pentru că biodiversitatea, energia, agricultura, Marea Neagră, Dunărea, resursele minerale sau poziția geografică despre care am vorbit în episoadele anterioare nu se transformă singure în avantaje competitive. Între resursă și prosperitate există întotdeauna o idee. Între oportunitate și dezvoltare există întotdeauna o viziune. Iar între prezent și viitor există întotdeauna oameni capabili să gândească mai departe decât următorul ciclu electoral.
Poate că adevărata maturizare a României nu va începe în momentul în care va avea mai multe resurse, mai mulți bani sau mai multe reglementări, ci în momentul în care va redescoperi curajul de a formula singură răspunsul la întrebarea pe care a evitat-o prea mult timp: ce dorește să devină?
