de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
În ultimele decenii, România și-a construit aproape întreaga retorică despre dezvoltare în jurul lucrurilor care îi lipsesc. Vorbim mereu și apăsat despre infrastructură insuficientă, despre decalaje economice, despre investiții care întârzie, despre exodul forței de muncă, despre dificultățile administrației și despre nevoia permanentă de reformă. Este o discuție legitimă și necesară. Numai că, privită din exterior, această obsesie a lipsurilor produce uneori o imagine surprinzătoare. Pentru un observator care ar analiza strict resursele strategice ale României, fără a cunoaște discursul public autohton, concluzia ar putea fi exact opusă. Ar vedea o țară care concentrează pe un teritoriu relativ restrâns unele dintre cele mai valoroase active naturale ale Uniunii Europene și s-ar întreba de ce acestea apar atât de rar în marile dezbateri despre viitor.
Paradoxul este cu atât mai interesant cu cât lumea începe să se schimbe într-o direcție care avantajează exact tipul de resurse pe care România le deține din abundență. Timp de două secole, bogăția a fost asociată aproape exclusiv cu industria, cu energia și cu capacitatea de a transforma natura în producție. O pădure valora prin lemnul pe care îl putea furniza. Un râu valora prin energia pe care o putea genera. Un teren valora prin recolta pe care o producea. Întreaga logică a dezvoltării moderne a fost construită pe ideea conversiei resurselor naturale în creștere economică.
Secolul XXI începe însă să adauge o dimensiune nouă acestei ecuații. Schimbările climatice, degradarea solurilor, presiunea asupra resurselor de apă, reducerea biodiversității și vulnerabilitatea lanțurilor globale de aprovizionare au obligat statele să privească altfel ceea ce, până nu demult, era considerat un simplu patrimoniu natural. Dintr-odată, ecosistemele funcționale, resursele genetice, apa, pădurile și capacitatea unui teritoriu de a susține procese biologice complexe nu mai aparțin exclusiv domeniului conservării. Ele intră în sfera competitivității economice și a securității strategice.
În acest context, poziția României în interiorul Uniunii Europene devine remarcabilă.
Puține state europene pot revendica un asemenea cumul de avantaje naturale. România găzduiește cel mai important sector al Dunării, fluviul care structurează economic și ecologic o bună parte a continentului. Lunca Dunării reprezintă una dintre ultimele mari infrastructuri biologice ale Europei, un spațiu în care procesele naturale continuă să funcționeze la o scară pe care multe state occidentale au pierdut-o de mult. Într-o epocă în care apa începe să fie privită drept una dintre resursele strategice ale secolului, această realitate capătă o semnificație care depășește cu mult granițele politicilor de mediu.
La fel de puțin discutăm despre faptul că România deține cele mai importante populații de carnivore mari din Uniunea Europeană. Urșii, lupii, râșii și pisicile sălbatice au devenit adesea subiecte de controversă și surse de tensiune între comunități, autorități și organizații de mediu. Dincolo de aceste dispute, existența lor spune ceva esențial despre starea ecosistemelor românești. Nicio populație semnificativă de mari prădători nu poate supraviețui în absența unor habitate întinse și funcționale. În multe regiuni ale Europei, asemenea ecosisteme au devenit excepții. În România, ele încă reprezintă o realitate.
Aceeași logică se regăsește și în păduri. Dincolo de emoția care însoțește aproape orice dezbatere despre exploatarea lemnului, România păstrează cele mai mari și mai compacte suprafețe de păduri primare și cvasivirgine din Uniunea Europeană. Într-un continent în care majoritatea pădurilor au fost transformate și simplificate de secole de intervenție umană, existența unor asemenea ecosisteme nu reprezintă doar un avantaj ecologic. Ele constituie laboratoare naturale pentru cercetare, surse de informație genetică, mecanisme de reglare climatică și repere pentru viitoarele politici europene de conservare și restaurare.
Nici aici nu se oprește însă particularitatea României. Cele mai importante resurse de ape geotermale din regiune, peste 40% din rezervele de ape minerale ale Uniunii Europene, o rețea extinsă de arii naturale protejate și o diversitate biologică excepțională completează tabloul unui capital natural care depășește cu mult media europeană.
Poate cea mai relevantă caracteristică este însă alta. România este singurul stat al Uniunii Europene care reunește pe teritoriul său cele cinci mari regiuni biogeografice europene: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică. Acest detaliu aparent tehnic explică o mare parte din bogăția biologică a țării. Practic, România reprezintă o sinteză ecologică a unei părți importante din continent, un spațiu în care coexistă habitate, specii și procese naturale care, în alte state, sunt separate de sute sau chiar mii de kilometri.
Privite împreună, toate aceste elemente conturează o realitate pe care România încă nu pare să o fi integrat în propria sa strategie de dezvoltare. Continuăm să vorbim despre biodiversitate aproape exclusiv în limbajul protecției și al restricțiilor, în timp ce restul lumii începe să vorbească despre capital natural, bioeconomie și reziliență.
Dacă biodiversitatea este una dintre marile resurse ale secolului XXI, atunci ea nu poate rămâne exclusiv în responsabilitatea administrațiilor de mediu. Capitalul natural trebuie să intre în centrul gândirii economice. Agricultura, silvicultura, cercetarea, sănătatea publică, industria alimentară, turismul și dezvoltarea regională trebuie să înceapă să privească biodiversitatea nu ca pe o constrângere, ci ca pe un avantaj competitiv.
Primele state care vor înțelege această schimbare nu vor fi cele care își vor transforma natura într-un muzeu și nici cele care o vor consuma fără discernământ. Vor fi statele care vor reuși să construiască valoare economică pornind de la conservarea și utilizarea inteligentă a resurselor biologice. În această nouă logică, o pădure nu produce doar lemn. Produce apă curată, stocare de carbon, stabilitate climatică, resurse genetice și oportunități de cercetare. O pajiște nu înseamnă doar furaje. Înseamnă biodiversitate funcțională, polenizare, reziliență agricolă și produse cu valoare adăugată ridicată. O zonă umedă nu reprezintă doar un habitat. Reprezintă protecție împotriva secetei, reglare hidrologică și securitate ecologică.
România are șansa rară de a deveni unul dintre marile laboratoare europene pentru agricultura regenerativă, bioeconomie, soluții bazate pe natură și cercetarea resurselor genetice. Universitățile, institutele de cercetare și mediul privat ar putea construi împreună un nou model de dezvoltare în care biodiversitatea să nu mai fie percepută ca o temă marginală, ci ca o infrastructură economică a viitorului.
Aceasta este, de fapt, miza reală. Nu conservarea pentru conservare. Nu exploatarea pentru exploatare. Ci transformarea unui patrimoniu natural excepțional într-un avantaj strategic durabil.
România vorbește frecvent despre decalaje, vulnerabilități și întârzieri. Mult mai rar vorbește despre avantajele pe care le deține deja. Într-o Europă care începe să descopere valoarea capitalului natural, biodiversitatea nu mai este doar o temă de mediu. Devine o resursă economică, un activ strategic și un instrument de competitivitate. Iar una dintre marile întrebări ale următoarelor decenii va fi dacă România va continua să administreze această moștenire sau va avea inteligența de a o transforma într-un avantaj care să conteze în noua economie europeană.
Pentru că, uneori, adevărata bogăție a unei națiuni nu este reprezentată de ceea ce caută cu obstinație să obțină, ci de ceea ce deține deja și încă nu a învățat să valorifice.
