„Republica cetățenilor” cedează pas cu pas locul „republicii fanilor”, spre aceasta din urmă îndreptându-se „en fanfare” societatea românească din ce în ce mai polarizată. Odată cu suprimarea republicii socialiste în urmă cu 34 de ani, România pornea pe drumul unei republici democratice, „a cetățenilor”. Dar clădirea unei democrații funcționale și construcția unei economii de piață liberă s-au dovedit a fi mai dificile și de mai lungă durată decât credeam în zorii acestor transformări. După ce o scurtă durată postdecembristă devenise „țara speranțelor”, România își punea în frunte dezonoranta etichetă a „țării mineriadelor”, apoi îmbrăcase haina „țării tuturor posibilităților”, sporindu-și din nou speranțele cu privire la integrarea ei în clubul „țărilor europene”.
Însă, insidios și tenace, un alt proces de transformare pusese stăpânire pe această țară. Poate că fără să vrea neapărat, dar poate pe alocuri chiar plăcându-i, România a devenit „țara păcănelelor” (după cum a definit-o un antreprenor autohton), îndreptându-se în același timp cu pas alert spre o „republică a fanilor”, lăsând în urmă mult râvnita inițial „republică a cetățenilor”. Realizatorul de televiziune Mircea Badea va rămâne în memoria colectivă și pentru expresia „Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!”. Eu nuanțez, spunând că trăim în România și asta ne costă toți banii! Ne ocupă tot timpul și ne costă toți banii tocmai pentru că România a devenit „țara păcănelelor” și este astfel pentru „un milion și unu” de motive. În România, jucăm la ruletă viitorul și educația copiilor, jucăm la poker sănătatea semenilor, jucăm la șeptica soarta autostrăzilor, iar la păcănele sperăm să pice milioanele din fondurile europene. Orașe mari și mici sunt împânzite de case de pariuri, de birouri de amanet, de minicazinouri mai mult sau mai puțin strălucitoare și de maghernițe sordide pline de „păcănele”.
Sărăcia care caracterizează societatea și economia națională nu-și găsește leacul în munca asiduă, în inovație, în educație sau în investiții în dezvoltarea țării. De peste treizeci de ani, statul aruncă cu banii pe pomeni electorale, pe proiecte aiuristice, iar când dă de fundul sacului crește și mai mult povara fiscală (taxele și impozitele) și se împrumută și mai mult la costuri și dobânzi și mai mari. Ce vede la vlădică face și opinca: când nu are bani, românul dă fuga să se împrumute la IFN-uri (la dobânzi amețitoare), dă fuga la amanet sau dă fuga să schimbe o sută de euro primită cel mai probabil de la seamănul care trudește în afara României. Sau dă fuga la jocurile de noroc, în speranța că îl prinde pe Dumnezeu de un picior. Sau se înghesuie în casele de pariuri, fizice sau online. Sau, mai de curând încoace, se lasă vrăjit de mirajul îmbogățirii rapide prin criptomonede fals tranzacționate pe platforme fantomă. Apoi, trist și rămas în continuare sărac după ce și-a vărsat în păcănele agoniseala familiei, se înghesuie la birt înjurând de toți sfinții din calendar capitalismul lacom, guvernul incapabil, politicienii mincinoși și primarul hoț, toți laolaltă fiind de vină pentru insuccesul lui.
„Norocul”, „păcănelele” și nu munca guvernează realizările de zi cu zi atât în gospodării individuale cât și în gospodăria de partid și de stat. „Maeștrii păcănelelor” populează masiv aparatul administrativ, central și local; autorități menite să contribuie la construcția unei republici a cetățenilor fac de fapt parte dintr-un vizibil sistem anticetățean. Ca la cazinou, se țintește o miză și se joacă un as din mânecă: scaunul puterii și mesajul populist. „Cetățeni” fără pregătire, fără educație, fără cultură, adesea fără suflet și sigur fără valori și fără noimă reală în viața comunității se pun în praștia politică și se aruncă în structurile de conducere, jucând la propriu viitorul unei țări susurând în urechile mulțimii mesaje seducătoare dar mincinoase și construind în jurul lor comunități de fani ce doresc să ajungă la rândul lor șefi în țara păcănelelor, călcând în picioare prezentul și viitorul „republicii cetățenilor”.
Polarizarea politică care a transformat „republica cetățenilor” ideală într-o „republică a fanilor” atât în Europa Centrală cât și în alte părți ale lumi era semnalată încă de la începutul anului pandemic 2020, în ediția specială a revistei Economistul realizată cu Project Syndicate, când am publicat o traducere și adaptare după Ivan Krastev, președintele Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia. Autorul, sub titlul „Republicile de fani din Europa Centrală”, spunea că loialitatea fanilor „este zeloasă, nechibzuită și statornică”. Bucuria fanilor captivați, cu facultățile critice blocate, reflectă și își consolidează sentimentul de apartenență, care este esențial pentru înțelegerea de către populație a politicii ca joc de loialitate, mai scria Ivan Krastev în articolul citat.
Cele semnalate de Krastev în urmă cu trei ani le constatăm astăzi „la firul ierbii”. Cei care refuză să fie aplaudaci sunt automat trădători. Orice înfrângere electorală este nedreaptă (sau o conspirație) și orice critică a propriului partid este o trădare. Iar dacă sunt deja la putere, acești populiști maeștri ai păcănelelor politice joacă o piesă de teatru în care se consideră o minoritate persecutată, „victime care au dreptul să acționeze, asemeni unor răufăcători demni de empatie”.
Cei nemulțumiți de țara și maeștrii păcănelelor și care doresc mai multă republică pentru ei și mai puțină republică pentru fanii de partid pot mai ușor să își schimbe țara de reședință decât să-și schimbe propriul guvern. Iar granițele libere ale Uniunii Europene favorizează acest lucru și, în spatele lor, republicile fanilor iau treptat-treptat locul republicilor cetățenilor.
În 2024, riscăm ca România – finanțată de diverse „păcănele” – să mărșăluiască „en fanfare” spre această țintă.
