de avocat Alexandra Ianul,
Managing Partner, IANUL LAW OFFICE
Potrivit explicațiilor publice oferite de reprezentanții CSM, începând cu 15 septembrie 2026, un dosar depus la instanță ar putea să ajungă pe masa judecătorului după luni sau chiar ani.
Cererea va fi înregistrată, însă, dacă instanța și-a atins capacitatea zilnică de procesare, dosarul nu va intra în repartizarea aleatorie. Va fi înscris într-o listă de așteptare și va rămâne acolo până când sistemul va considera că există capacitate pentru preluarea sa.
Nu discutăm despre stabilirea unui termen de judecată peste câteva luni. Discutăm despre perioada anterioară repartizării dosarului, în care cererea nu a ajuns încă la un complet și nici măcar nu a intrat în procedura de verificare și regularizare.
Aceasta este schimbarea fundamentală produsă de noua procedură de gestionare a activității instanțelor, aprobată de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 1642 din 9 iulie 2026.
Procedura este prezentată public drept o măsură de transparentizare și adaptare a volumului de dosare la capacitatea reală de lucru a instanțelor. Intenția declarată este legitimă: judecătorii nu pot procesa un număr nelimitat de cauze, iar supraîncărcarea cronică afectează atât calitatea actului de justiție, cât și sănătatea oamenilor care lucrează în sistem.
Problema nu este recunoașterea acestei realități.
Problema este ceea ce se va întâmpla cu dosarele care depășesc capacitatea astfel stabilită.
Dosarul este înregistrat, dar nu ajunge la judecător
Potrivit informațiilor comunicate public, capacitatea zilnică a fiecărei instanțe va fi calculată în funcție de numărul judecătorilor aflați efectiv în activitate, de materia juridică și de norma de dosare stabilită prin raportare la datele europene.
Dacă într-o zi sunt înregistrate mai multe cereri decât poate prelua instanța, numai dosarele care se încadrează în capacitatea calculată vor intra în repartizarea aleatorie. Restul vor fi înscrise într-un registru special și vor fi preluate ulterior, în ordine cronologică, potrivit regulii „primul intrat, primul repartizat”.
Repartizarea aleatorie nu dispare. Dar aceasta va opera numai după ce dosarul iese din lista de așteptare.
Cu alte cuvinte, noua procedură nu stabilește cărui judecător îi revine dosarul, ci momentul în care dosarul primește dreptul de a ajunge la un judecător.
Diferența este esențială.
Pentru justițiabil, înregistrarea unei cereri nu reprezintă un scop în sine. Omul sau compania care se adresează instanței nu urmărește să primească un număr de dosar, ci să obțină examinarea efectivă a cauzei sale. Or, până la repartizarea către un complet, nu poate începe nici procedura de verificare și regularizare a cererii, nu pot fi dispuse măsurile procesuale necesare și nu poate fi stabilit primul termen de judecată.
Cererea este înregistrată, dar cauza nu a intrat încă în circuitul jurisdicțional al unui complet, iar procedura de verificare și regularizare nu poate începe. Cât va dura așteptarea?
Aceasta este întrebarea la care CSM trebuie să răspundă înainte de implementarea sistemului. Din informații neoficiale provenite de la personal implicat în testarea mecanismului la nivelul unei instanțe rezultă că, în anumite scenarii de încărcare, perioada necesară numai pentru ca un dosar să ajungă în procedura de regularizare ar putea atinge chiar doi ani.
Subliniem: aceasta nu este o estimare confirmată oficial de CSM și nu trebuie prezentată ca o durată general aplicabilă tuturor instanțelor. Este însă un rezultat care pare să fi apărut în procesul de testare și care, tocmai prin gravitatea sa, impune o explicație publică imediată.
Poate dura câteva săptămâni? Câteva luni? Un an? Doi ani?
Cum este calculată capacitatea unei instanțe? Care este norma concretă pentru fiecare materie? Cum sunt tratate posturile temporar vacante, concediile, delegările, formarea profesională sau fluctuațiile de personal? Cum va putea fi contestată o poziționare greșită în registru? Cine va verifica respectarea ordinii cronologice? Care sunt cauzele considerate urgente? Ce se întâmplă cu dosarele deja înregistrate la data implementării?
În acest moment, publicul nu are răspunsuri complete.
Mai grav, Hotărârea nr. 1642/2026 și procedura integrală pe care aceasta o aprobă nu sunt disponibile în registrul public al hotărârilor CSM. Pe pagina ședinței din 9 iulie este publicată soluția adoptată, dar nu și metodologia completă, formulele de calcul și anexele care ne-ar permite să verificăm efectele reale ale măsurii.
Este greu de acceptat ca o procedură prezentată drept instrument de transparență să fie implementată în absența unei transparențe integrale asupra propriilor sale reguli.
Un sistem deja întârziat
Noua procedură nu se aplică unui sistem care funcționează normal.
Justiția din România intră în această reformă cu un stoc uriaș de dosare, cu instanțe subdimensionate, posturi vacante, personal auxiliar insuficient și termene care, în anumite materii și la anumite instanțe, sunt deja stabilite la intervale greu de conciliat cu exigența soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.
Ultimii ani au fost marcați și de forme repetate de protest ale magistraților și personalului din instanțe. Indiferent de legitimitatea revendicărilor care le-au determinat, consecința pentru justițiabili a fost concretă: mii de cauze au fost amânate, perioade întregi au fost soluționate numai dosarele considerate urgente, iar întârzierile acumulate au fost transferate asupra lunilor și anilor următori.
În 2025, unele instanțe și-au redus activitatea timp de aproape două luni. După reluarea judecății, dosare înregistrate cu mult timp înainte primeau termene abia în anul următor.
Justițiabilul a suportat deja costul protestelor, al posturilor vacante, al instabilității legislative și al lipsei de investiții. Acum i se cere să suporte și costul normării, sub forma unei perioade în care dosarul său rămâne înregistrat, dar nerepartizat.
A spune că procedura nu creează întârzieri, ci doar le face vizibile, reprezintă numai o parte a adevărului.
Da, supraîncărcarea există deja. Dar, pentru persoana care introduce o acțiune, este o diferență majoră între un dosar repartizat unui judecător, aflat sub controlul unui complet și supus regulilor procedurale, și o cerere ținută într-un registru administrativ luni sau chiar ani înainte ca procedura judiciară să înceapă efectiv.
Economia nu poate aștepta la ușa instanței
Cele mai severe efecte se pot produce în cauzele comerciale.
Un litigiu între două companii nu reprezintă doar un conflict juridic abstract. În spatele său se află facturi neachitate, contracte neexecutate, active indisponibilizate, investiții blocate, linii de credit, salarii, taxe și locuri de muncă.
Dacă o companie trebuie să aștepte luni sau ani numai pentru ca dosarul său să fie repartizat, prejudiciul continuă să crească. Creanța se devalorizează, debitorul își poate diminua patrimoniul, probele se pierd, relațiile comerciale se rup, iar uneori creditorul însuși ajunge în dificultate financiară înainte ca instanța să înceapă examinarea cauzei.
Justiția lentă nu produce doar nemulțumire. Produce pierderi economice cuantificabile.
Se blochează bani care ar trebui să circule în economie. Se amână investiții. Se majorează costurile de finanțare și riscul contractual. Companiile devin mai prudente, solicită garanții suplimentare sau renunță la tranzacții, pentru că nu mai pot estima în cât timp își vor putea valorifica drepturile.
Într-o economie funcțională, instanța este infrastructură critică. Contractele au valoare nu numai pentru că sunt semnate, ci și pentru că există posibilitatea reală ca executarea lor să fie impusă într-un termen rezonabil.
Când această posibilitate devine iluzorie, se blochează circuitul economic.
Ce se întâmplă cu insolvența?
O situație aparte este cea a procedurilor de insolvență.
Insolvența este, prin natura sa, o procedură colectivă în care timpul influențează direct șansele de salvare a unei întreprinderi și valoarea bunurilor disponibile creditorilor. Întârzierea deschiderii procedurii poate permite acumularea de noi datorii, pierderea activelor, executări individuale, degradarea afacerii și diminuarea drastică a șanselor de reorganizare. Nu este suficient să ni se spună generic că dosarele urgente vor fi repartizate imediat. Trebuie să știm exact ce cereri din materia insolvenței vor fi considerate urgente: cererea debitorului, cererea creditorului, contestațiile la tabel, măsurile privind finanțările, confirmarea planului, anularea unor transferuri patrimoniale, atragerea răspunderii, suspendarea executărilor sau valorificarea activelor perisabile.
O procedură în care fiecare etapă depinde de cea anterioară nu poate fi lăsată într-o zonă de incertitudine administrativă.
Fără reguli publice și precise, lista de așteptare poate transforma dificultatea financiară temporară într-un faliment inevitabil.
Înțelegem problema. Nu putem accepta transferarea ei integrală asupra cetățeanului
Judecătorii sunt supraîncărcați. Grefierii lucrează în condiții dificile. Schemele de personal nu corespund volumului real de activitate. Există instanțe în care câțiva oameni încearcă să susțină un volum de muncă ce ar necesita de două sau de trei ori mai mult personal.
Această realitate nu trebuie negată și nici minimalizată.
Trebuie spus, pentru corecta prezentare a situației, că CSM nu a rămas pasiv în fața deficitului de personal. Începând din ianuarie 2026, Secția pentru judecători a adresat Guvernului solicitări publice repetate pentru deblocarea concursurilor de admitere directă în magistratură, suspendate prin măsurile fiscal-bugetare, și a semnalat creșterea numărului posturilor vacante de la 751, în luna ianuarie, la aproximativ 850 în primăvară. Consiliul a solicitat, de asemenea, alocarea posturilor suplimentare de grefier promise anterior și crearea posturilor de asistent al judecătorului. În lipsa unui răspuns favorabil al Executivului, la 9 iulie 2026, CSM a decis declanșarea concursurilor pentru 240 de locuri la Institutul Național al Magistraturii și pentru ocuparea directă a 110 posturi de judecător, cu încă 20 de locuri pe lista suplimentară. Sunt demersuri concrete și necesare, dar ale căror rezultate nu pot fi nici imediate și nici suficiente pentru acoperirea actualului deficit. Tocmai de aceea, până când statul va asigura efectiv resursa umană necesară, consecințele incapacității instituționale nu pot fi transferate integral asupra justițiabilului.
Un judecător obligat să gestioneze simultan sute sau mii de cauze nu poate acorda fiecăreia timpul și atenția necesare. Calitatea actului de justiție scade, motivările întârzie, termenele se lungesc, iar riscul erorii crește.
Dar soluția nu poate consta exclusiv în închiderea robinetului prin care dosarele ajung la judecător.
Dacă Statul nu asigură suficienți magistrați, grefieri, sedii, sisteme informatice și proceduri eficiente, această incapacitate instituțională nu poate fi rezolvată prin plasarea justițiabilului într-o listă de așteptare pe durată nedeterminată.
Normarea poate proteja judecătorul împotriva unui volum imposibil de muncă. Dar, neînsoțită de ocuparea posturilor vacante, suplimentarea personalului auxiliar, degrevarea instanțelor și modificarea procedurilor care generează artificial dosare, ea riscă să producă efecte devastatoare într-un sistem deja aproape paralizat.
Capacitatea limitată a Statului nu poate deveni măsura dreptului cetățeanului de a avea acces la justiție.
Transparența trebuie să existe înainte de implementare
Justițiabilii, avocații, practicienii în insolvență, executorii judecătorești, notarii, companiile și toate celelalte persoane implicate în actul de justiție trebuie informați complet înainte ca procedura să devină operațională.
CSM trebuie să publice integral Hotărârea nr. 1642/2026, procedura, anexele, normele aplicabile fiecărei materii, formula de calcul, rezultatele testării și simulările privind durata listelor de așteptare.
Trebuie explicat inclusiv scenariul în care perioada până la regularizarea unei cereri poate ajunge la doi ani și trebuie arătat dacă acesta este real, în ce condiții apare și ce măsuri sunt pregătite pentru a-l împiedica.
Nu după implementare. Nu după ce primele mii de dosare vor fi blocate. Nu după ce companiile vor începe să calculeze pierderile.
Înainte.
Un registru public care arată că în fața dosarului tău mai sunt alte două sute de cauze poate face întârzierea vizibilă. Nu o face însă și acceptabilă.
Transparența nu înseamnă numai să i se spună cetățeanului cât va aștepta. Transparența înseamnă să i se explice de ce, în baza cărei reguli, cu ce garanții și ce face Statul pentru ca așteptarea să nu devină permanentă.
În caz contrar, nu vom avea o justiție mai predictibilă.
Vom avea doar o paralizie măsurată mai exact.
