de Lavinia POPESCU, consilier PwC România şi
Adela Sorinela SAFTA, expert superior ANAF
Decizia nr. 8/2026 a Înaltei Curți desparte dreptul angajatorilor la subvenția de încadrare de banii din buget, chiar în anul în care lipsa fondurilor a blocat plăți către zeci de mii de beneficiari
În luna iulie a acestui an, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 570/2026, prin care intenționa să regleze finanțarea subvențiilor de angajare. PSD a contestat-o în instanță, alături de alte unsprezece hotărâri ale executivului, iar Curtea de Apel București a suspendat șapte dintre ele, inclusiv pe aceasta. Consecința practică se numără în milioane de euro și în oameni. Potrivit Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, peste 43.300 de beneficiari, șomeri de lungă durată, tineri fără loc de muncă și persoane vulnerabile, riscă să nu mai primească subvenția pe care angajatorii lor au câștigat-o deja prin lege, iar opt proiecte europene, finanțate din Programul Educație și Ocupare și din Programul Tranziție Justă, în valoare de 234 de milioane de euro, sunt amenințate de dezangajare. Suma pe care ANOFM riscă să nu o poată plăti în 2026 și 2027 se ridică la 58 de milioane de euro.
Angajatorii aflați în această situație nu sunt beneficiari ai unei favori administrative. Au respectat condițiile stabilite de art. 85 din Legea nr. 76/2002, au angajat persoane din categoriile pe care legea le protejează și așteaptă acum plata unei sume, 2.250 de lei lunar, pe care statul o datorează prin lege, nu prin bunăvoință. Exact această miză a tranșat-o Înalta Curte de Casație și Justiție, cu câteva luni înainte, prin Decizia nr. 8/2026.
Fig. 1. Suma amenințată de suspendarea HG 570/2026 este de peste patru ori mai mare pentru proiectele europene decât pentru plățile directe ale ANOFM.
Ce a decis, de fapt, Înalta Curte
Legea nr. 76/2002 prevede că angajatorii care încadrează șomeri din categorii vulnerabile, peste
50 de ani, părinți unici, tineri NEET, persoane cu handicap, victime ale violenței domestice și, din 2026, mame șomere cu cel puțin trei copii, în total optsprezece categorii, primesc lunar o sumă fixă pentru fiecare persoană angajată, timp de 12 până la 18 luni. Pentru a beneficia de ea, angajatorul încheie o convenție cu agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă, în termen de 12 luni de la angajare. Problema ajunsă la Înalta Curte era simplă în formulare și gravă în consecințe: poate agenția refuza să încheie această convenție, invocând faptul că bugetul asigurărilor pentru șomaj nu mai are bani alocați cu această destinație?
Răspunsul instanței supreme a fost negativ. În motivarea Deciziei nr. 8/2026, judecătorii disting explicit între nașterea dreptului, stabilită de lege, formalizarea lui prin convenție și plata efectivă a sumelor, supusă regulilor execuției bugetare. Considerentul 66 al deciziei este limpede: articolul care menționează execuția bugetară privește plata stimulentelor, „fără incidență asupra recunoașterii dreptului în substanța sa”, iar dreptul „izvorăște din lege”. Cu alte cuvinte, lipsa banilor poate întârzia plata. Nu poate anula dreptul și nu poate justifica refuzul de a semna convenția.
Instanța observă și o consecință pe care insuficiența bugetară o produce frecvent, dincolo de acest dosar: doi angajatori care îndeplinesc exact aceleași condiții ajung tratați diferit doar pentru că unul a depus cererea într-o lună cu fonduri disponibile, iar celălalt într-o lună fără. Diferența nu are temei în lege. Vine dintr-o împrejurare administrativă întâmplătoare, contrară principiului egalității de tratament.
CE A SPUS CHIAR LEGIUITORUL, ÎN 2010
Un argument decisiv al Deciziei nr. 8/2026 vine direct din intenția legiuitorului. Articolul 95 alineatul (1^1) din Legea nr. 76/2002, cel care leagă acordarea subvențiilor de execuția bugetară, a fost introdus în 2010, prin Legea nr. 233/2010. Înalta Curte a mers la expunerea de motive a acelei legi și a găsit acolo o precizare care tranșează practic disputa: inițiatorii au scris explicit că, atunci când bugetul asigurărilor pentru șomaj nu are fonduri, nu există temei legal pentru respingerea dosarelor. Chiar autorii normei care leagă subvenția de buget au avut în vedere exact situația din 2026 și au decis, acum șaisprezece ani, că lipsa banilor nu poate fi motiv de refuz.Ce a spus chiar legiuitorul, în 2010
Un argument decisiv al Deciziei nr. 8/2026 vine direct din intenția legiuitorului. Articolul 95 alineatul (1^1) din Legea nr. 76/2002, cel care leagă acordarea subvențiilor de execuția bugetară, a fost introdus în 2010, prin Legea nr. 233/2010. Înalta Curte a mers la expunerea de motive a acelei legi și a găsit acolo o precizare care tranșează practic disputa: inițiatorii au scris explicit că, atunci când bugetul asigurărilor pentru șomaj nu are fonduri, nu există temei legal pentru respingerea dosarelor. Chiar autorii normei care leagă subvenția de buget au avut în vedere exact situația din 2026 și au decis, acum șaisprezece ani, că lipsa banilor nu poate fi motiv de refuz.
Piața muncii, la zi
Decizia vine într-un an în care fiecare procent de ocupare contează mai mult decât de obicei. Rata șomajului a ajuns la 6,4% în iulie, potrivit Institutului Național de Statistică, cu 526.800 de persoane fără loc de muncă, cu aproape 42.000 mai multe decât în urmă cu un an. Femeile sunt afectate ceva mai mult decât bărbații, 6,7% față de 6,2%, iar în rândul tinerilor între 15 și 24 de ani rata depășește 30%, de aproape cinci ori mai mare decât media generală. Exact pentru aceste categorii, tineri fără experiență, șomeri de lungă durată, persoane greu de reintegrat, a fost construit mecanismul subvenției de încadrare.
Contextul bugetar explică parțial de ce s-a ajuns aici. România a redus deficitul de la peste 9% din PIB în 2025 spre o țintă de 6,2% pentru 2026, prin măsuri de austeritate ale guvernului Bolojan, contestate în instanță de opoziție. Presiunea de a reduce cheltuielile a atins și fondurile pentru ocupare, deși acestea nu reprezintă o cheltuială oarecare: fiecare persoană scoasă din șomaj generează contribuții sociale, impozit pe venit și consum, în timp ce fiecare lună de șomaj prelungit costă bugetul de asigurări prin plăți de indemnizație. Reducerea unei subvenții de ocupare pentru a economisi pe termen scurt poate produce, pe termen mediu, un cost bugetar mai mare decât economia inițială.
Fig. 2. Rata șomajului în rândul tinerilor rămâne, de ani buni, categoria cea mai greu de adus înapoi pe piața muncii.
De la o întrebare respinsă la un principiu
Nu este prima dată când problema ajunge la Înalta Curte. În 2022, instanța supremă a fost sesizată cu aceeași întrebare, dacă lipsa fondurilor poate condiționa acordarea subvenției, dar sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 72/2022, fără să tranșeze fondul problemei. Patru ani mai târziu, cu jurisprudența instanțelor de fond tot mai divergentă, unii angajatori câștigau procesele, alții le pierdeau pentru fapte identice, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Galați a sesizat instanța supremă printr-un recurs în interesul legii. Decizia nr. 8/2026, publicată în Monitorul Oficial la 23 iunie, a transformat astfel o problemă tehnică de interpretare într-un principiu general de drept public. Bugetul nu este izvorul unui drept dat prin lege, este doar instrumentul prin care acesta se execută financiar.
Dreptul și plata lui, de ce contează dincolo de acest dosar
Friedrich Hayek scria că valoarea unui stat de drept stă tocmai în previzibilitatea regulilor sale, în capacitatea cetățeanului de a ști dinainte, din lege, ce poate aștepta de la autoritatea publică, nu de la umoarea ei administrativă de moment. Un drept a cărui existență depinde de soldul unui cont bugetar la data depunerii cererii nu mai este, în sens strict, un drept. Devine o loterie administrativă, câștigată de cine ajunge primul la ghișeu, indiferent de condițiile legii.
Principiul stabilit de Decizia nr. 8/2026 depășește cu mult subvențiile de încadrare. Aceeași logică, dreptul se naște din lege, plata se supune bugetului, poate fi invocată în orice dosar în care statul refuză o obligație financiară pe motiv că nu are bani: recalculări de pensii, despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești, indemnizații sociale. Instanța supremă a trasat, practic, o linie pentru legiuitorul viitor: un drept depinde efectiv de bugetul disponibil doar dacă legea o spune explicit. Altfel, administrația nu mai poate inventa această condiție pe cale de interpretare.
Pentru cei 43.300 de beneficiari prinși acum între o hotărâre de guvern suspendată și un buget sub presiune, decizia Înaltei Curți nu rezolvă imediat problema plății. Le confirmă însă ceva esențial: dreptul lor nu a dispărut o dată cu banii. A rămas scris în lege, așteptând să fie executat, iar statul nu mai poate pretinde altfel.
Cum se repară decalajul dintre lege și buget
Decizia Înaltei Curți rezolvă o problemă de principiu, nu o problemă de bani, iar diferența contează pentru următorii pași. Legiuitorul are acum motive să clarifice explicit, în Legeanr. 76/2002 și în legislația similară din alte domenii sociale, care drepturi rămân neafectate de execuția bugetară și care sunt, dimpotrivă, condiționate expres de fonduri disponibile, pentru a elimina nevoia unor decizii de acest fel la fiecare câțiva ani. ANOFM ar câștiga din separarea completă a celor două etape administrative: semnarea convenției, care recunoaște dreptul, ar trebui să rămână necondiționată de soldul bugetar, în timp ce plata efectivă poate fi eșalonată transparent, cu termene comunicate angajatorului, în loc de refuzuri motivate ambiguu prin lipsa fondurilor. Finanțarea subvențiilor de încadrare, mai ales a celor cofinanțate din fonduri europene precum Programul Educație și Ocupare sau Programul Tranziție Justă, merită o bugetare multianuală distinctă de ciclul politic anual, tocmai pentru ca un litigiu administrativ pe o singură hotărâre de guvern să nu mai poată pune în pericol, ca acum, sute de milioane de euro din bani europeni deja alocați. Iar dincolo de piața muncii, principiul din Decizia nr. 8/2026 merită aplicat consecvent: un drept câștigat prin lege se execută, se eșalonează dacă bugetul o cere, dar nu se anulează niciodată prin simpla invocare a lipsei de fonduri.
