de Nicolae-Victor Zamfir,
academician
Istoria modernă demonstrează că dezvoltarea unei națiuni nu depinde exclusiv de resursele naturale sau de poziția sa geografică, ci și de capacitatea intelectuală și creatoare a oamenilor săi, de capacitatea de a genera cunoaștere și de a transforma ideile în progres economic și social.
Deși România nu a beneficiat de resurse financiare comparabile cu cele ale marilor puteri industriale, cercetătorii români au reușit să obțină rezultate remarcabile în numeroase domenii. Multe dintre acestea au avut impact internațional și au contribuit la dezvoltarea unor discipline întregi.
Succesul cercetării românești nu poate fi explicat doar prin talentul individual al unor personalități excepționale. El a fost posibil datorită existenței unor școli științifice solide, unor universități și institute de cercetare performante și unei culturi academice care a promovat rigoarea intelectuală și respectul pentru cunoaștere.
Istoria ultimelor peste o sută de ani demonstrează că, ori de câte ori România a investit în educație, cultură, cercetare și instituții ale cunoașterii, au apărut generații de personalități care au depășit granițele țării și au contribuit la patrimoniul universal al științei și culturii. De la școala matematică românească la cercetarea nucleară, de la medicina modernă la aviație, de la literatură și filozofie la informatică și tehnologia informației, creativitatea românească a constituit un factor de prestigiu internațional și de modernizare internă.
În prima parte a secolului al XX-lea, România s-a aflat într-un amplu proces de modernizare. Universitățile din București și Iași, iar ulterior cea din Cluj au devenit centre importante de formare a elitelor intelectuale. Numeroși tineri români și-au completat pregătirea în marile universități europene aducând apoi în România metode moderne de desfășurare a cercetării științifice și contribuind la dezvoltarea unor școli naționale competitive.
Perioada după cel de-al Doilea Război Mondial, până în 1989, reprezintă una dintre cele mai complexe și controversate etape din istoria cercetării științifice românești. În acești peste patruzeci de ani s-a construit o amplă infrastructură de cercetare, au fost formați zeci de mii de cercetători și ingineri și s-au dezvoltat domenii științifice care au atins un nivel competitiv internațional. Un exemplu elocvent îl reprezintă platforma de la Măgurele, unde Institutul de Fizică Atomică a devenit nucleul cercetării românești în fizică și tehnologia nucleară, fizica particulelor, fizica plasmei și fizica laserelor. În același timp, cercetarea a funcționat într-un sistem politic caracterizat prin control ideologic, centralizare administrativă și limitarea autonomiei instituționale. Numeroase rezultate de valoare au fost obținute în pofida constrângerilor, iar dezvoltarea instituțională a coexistat cu limitări ale libertății academice.
Perioada de după 1990 a reprezentat una dintre cele mai profunde transformări din istoria cercetării românești. Libertatea academică, competiția și integrarea europeană au creat condiții pentru afirmarea cercetătorilor români în comunitatea științifică internațională.
Tranziția a fost însă însoțită de costuri semnificative: restructurarea instituțională, pierderea unor capacități de cercetare și migrația unei părți a resursei umane. În același timp, investițiile în infrastructuri moderne și participarea la programele europene au deschis oportunități fără precedent. Cel mai reprezentativ proiect a fost ELI-NP (Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics) de la Măgurele, una dintre cele mai avansate infrastructuri europene dedicate fizicii laserelor de mare putere și fizicii nucleare, în cadrul căruia în 2019 a fost atinsă puterea fascicolului laser de 2×10 PW, cea mai mare putere din lume până în acest moment. Prin realizarea acestei infrastructuri, România a demonstrat că poate participa la proiecte științifice de anvergură internațională.
Experiența ultimelor trei decenii arată că performanța științifică necesită un echilibru între autonomie și responsabilitate, între competiție și cooperare, între cercetarea fundamentală și cea aplicativă. Consolidarea acestui echilibru poate transforma cercetarea și inovarea într-un pilon al dezvoltării economice și sociale a României, într-o economie în care cunoașterea și creativitatea devin principalele resurse strategice ale națiunii.
În epoca actuală, această capacitate creatoare reprezintă cea mai importantă resursă strategică a națiunii. Puterea unui stat este măsurată nu numai prin întinderea teritoriului, bogăția resurselor naturale sau forța militară, astăzi ea este determinată în primul rând de inteligența colectivă, nivelul educației, performanța cercetării, capacitatea de inovare și creativitatea cetățenilor săi.
În acest context, România are nevoie de o schimbare de paradigmă. Dezvoltarea națională trebuie să se bazeze pe managementul sistematic al capacității creatoare a poporului român, privită ca o politică de stat, cu obiective pe termen lung și cu mecanisme instituționale stabile. În acest sens, capitalul intelectual trebuie considerat o componentă esențială a securității naționale. O societate care își pierde cercetătorii, profesorii, medicii, inginerii și antreprenorii inovatori își diminuează capacitatea de a răspunde provocărilor viitorului. Gestionarea creativității devine, astfel, o problemă de interes strategic, comparabilă cu administrarea resurselor energetice sau a infrastructurilor critice.
Experiența istorică arată că performanța nu apare spontan. Ea este rezultatul unor politici publice coerente, al unor instituții stabile și al unui climat care stimulează inițiativa și meritul. În consecință, România are nevoie de trecerea de la o abordare sectorială – în care educația, cercetarea, cultura și inovarea sunt tratate separat – la o viziune integrată asupra managementului creativității naționale.
Această abordare presupune: identificarea și susținerea talentelor încă din perioada școlară; investiții predictibile în educație și cercetare; consolidarea infrastructurilor de cercetare; promovarea excelenței și a meritocrației; stimularea colaborării dintre universități, institute și mediul economic; valorificarea proprietății intelectuale și a rezultatelor cercetării; implicarea diasporei științifice și profesionale în proiectele strategice ale țării.
Managementul creativității nu înseamnă controlul procesului creator, ci crearea condițiilor în care acesta să se poată manifesta liber și eficient.
În această perspectivă, Academia Română are o responsabilitate aparte. Prin tradiția sa, prin prestigiul comunității sale academice și prin rețeaua de institute de cercetare, Academia poate contribui la formularea unei viziuni naționale asupra dezvoltării bazate pe cunoaștere. Misiunea sa nu este aceea de a substitui autoritățile executive sau legislative, ci de a oferi expertiză independentă, analize interdisciplinare și recomandări fundamentate științific. Într-o lume marcată de schimbări rapide și de incertitudini, societatea are nevoie de instituții capabile să ofere continuitate intelectuală și orientare strategică. Academia poate promova dialogul între comunitatea științifică, universități, administrație, mediul economic și societatea civilă, contribuind la construirea unui consens asupra marilor obiective de dezvoltare ale României.
Pornind de la lecțiile istoriei și de la provocările prezentului, se conturează câteva direcții de acțiune cu valoare strategică:
– educația trebuie să devină prioritatea absolută a dezvoltării naționale, prin cultivarea gândirii critice, a creativității și a competențelor digitale și științifice.
– cercetarea are nevoie de finanțare predictibilă, evaluare internațională și integrare în marile rețele europene și globale, astfel încât să poată genera rezultate competitive și să atragă tineri cercetători.
– inovarea trebuie sprijinită prin consolidarea transferului tehnologic, stimularea brevetării, dezvoltarea ecosistemelor antreprenoriale și apropierea dintre mediul academic și industrie.
– administrația publică trebuie să adopte modele moderne de management, bazate pe profesionalizare, digitalizare, evaluarea performanței și utilizarea dovezilor științifice în elaborarea politicilor publice.
– cultura trebuie recunoscută nu doar ca expresie identitară, ci și ca factor de creativitate, coeziune socială și dezvoltare economică.
– diaspora românească reprezintă o resursă strategică. Relația cu cercetătorii, profesorii, medicii și antreprenorii români din străinătate trebuie construită pe baza colaborării și a proiectelor comune, nu exclusiv prin prisma revenirii definitive în țară.
Toate aceste direcții converg către necesitatea unei politici de stat dedicate capitalului intelectual al României. O asemenea politică ar trebui să depășească orizontul ciclurilor electorale și să beneficieze de un consens larg între instituțiile statului, comunitatea academică, mediul economic și societatea civilă. Obiectivul său fundamental ar fi dezvoltarea unei economii și a unei societăți bazate pe cunoaștere, în care investiția în oameni să fie recunoscută drept cea mai rentabilă investiție publică. Succesul unei asemenea politici depinde de stabilitate, continuitate și evaluare riguroasă. Educația, cercetarea și inovarea nu produc rezultate spectaculoase într-un singur mandat guvernamental, dar reprezintă fundația prosperității pe termen lung.
Creativitatea nu este doar o trăsătură culturală și nici doar o sursă de performanță individuală. Ea reprezintă un bun public, o resursă strategică și un patrimoniu al întregii națiuni. Administrarea inteligentă a acestui patrimoniu poate deveni una dintre cele mai importante misiuni ale statului român în deceniile următoare.
Investind în educație, cercetare, cultură și inovare, România nu investește doar în dezvoltarea unor sectoare economice, ci în propria sa capacitate de a crea viitor. Aceasta este, probabil, cea mai importantă lecție pe care o oferă istoria creativității românești și cea mai solidă temelie pentru un proiect național de dezvoltare în secolul XXI.
