de Laurențiu Ciornei,
secretar general ASPES
Există în România o realitate pe care o știm cu toții, dar pe care o tratăm cu o ipocrizie colectivă aproape perfectă: statul local nu mai este instrumentul dezvoltării, ci beneficiarul exclusiv al acesteia. În mii de comune, administrația a încetat de mult să fie mijlocul prin care satul progresează și a devenit scopul în sine, centrul de gravitație al bugetului public, justificarea permanentă a propriilor costuri și, în multe cazuri, unica structură care prosperă într-un ecosistem economic fragil sau aproape inexistent.
România are aproape 3.000 de primării comunale, multe dintre acestea deservind comunități în scădere demografică accelerată, cu baze economice firave și venituri proprii insuficiente chiar și pentru acoperirea salariilor aparatului administrativ. Și totuși, în loc ca această realitate să declanșeze o reformă serioasă, cu comasări, plafonări de cheltuieli și reașezări de competențe, aceasta este protejată printr-un consens tăcut al tuturor guvernelor: primarii sunt infrastructura politică a puterii centrale, iar infrastructura nu se demontează, se alimentează.
Rezultatul este un paradox toxic: comune fără bani pentru asfalt, dar cu bugete consistente pentru funcționare (plata salariilor și a „pomenilor” de asistență socială), sate în care investițiile sunt excepția, iar salariile, regula de bază. Comunități în care dezvoltarea depinde de proiecte sporadice, în timp ce cheltuiala administrativă este garantată, previzibilă și intangibilă. Când o primărie consumă anual sume comparabile cu investiția necesară pentru kilometri întregi de drum sau pentru modernizarea infrastructurii de bază, dar prioritizează menținerea aparatului, problema nu mai este una punctuală, ci structurală.
Nu este vorba aici despre demonizarea funcționarilor locali, nici despre negarea rolului administrației de proximitate. Este vorba despre disproporție și despre absența oricărei corelări între capacitatea economică a unei comunități și dimensiunea aparatului care o administrează. Într-un stat care cere disciplină fiscală mediului privat, care invocă permanent lipsa banilor pentru investiții majore și care justifică majorări de taxe prin nevoia de consolidare bugetară, tolerarea unui model administrativ supradimensionat și slab performant devine o formă de incoerență politică gravă.
De ani de zile se vorbește despre reforma administrativ-teritorială, despre eficientizarea cheltuielilor, despre profesionalizarea aparatului local. Fiecare guvern a promis că va face ordine. Fiecare a amânat momentul în care această ordine ar fi trebuit să înceapă exact acolo unde doare mai tare: în teritoriu. Pentru că realitatea este simplă și incomodă: primarii nu sunt doar administratori, ci noduri de putere, iar atingerea rețelei locale înseamnă asumarea unui cost politic pe care puțini sunt dispuși să-l plătească.
Între timp, costul economic este suportat de noi toți. Miliarde de euro sunt cheltuite anual pentru funcționarea unui aparat care, în prea multe cazuri, nu produce dezvoltare proporțională cu resursele consumate. Comune care nu își pot susține salariile din venituri proprii sunt menținute artificial în viață administrativă, în timp ce investițiile structurale sunt împinse la coada listei sau condiționate de finanțări externe episodice. Logica bugetară este inversată: întâi se asigură aparatul, apoi, dacă mai rămâne ceva, comunitatea.
Aceasta este, în fond, problema de fond a administrației rurale: bugetul public nu mai este orientat prioritar către rezultate vizibile pentru cetățean, ci către conservarea structurii care îl gestionează. Iar când structura devine mai importantă decât scopul, reforma nu mai este o opțiune ideologică, ci o necesitate economică.
România nu își mai poate permite luxul de a întreține instituții pentru a justifica existența instituțiilor. Dacă vrem sate funcționale, infrastructură reală și comunități viabile, atunci discuția despre plafonarea cheltuielilor de personal, despre comasarea comunelor neviabile și despre condiționarea transferurilor bugetare de investiții concrete nu mai poate fi evitată. Nu pentru a slăbi administrația locală, ci pentru a o reașeza în rolul ei legitim: acela de a servi comunitatea, nu de a se autoservi.
În absența unei astfel de reforme, vom continua să asistăm la o contradicție tot mai evidentă: sate care se golesc și aparate care rămân intacte; bugete care cresc și dezvoltare care întârzie; discursuri despre modernizare și realități administrative ancorate într-un model de funcționare care favorizează inerția, nu progresul.
Adevărata întrebare nu este dacă ne permitem reforma. Întrebarea este dacă ne mai permitem să o amânăm.
ANEXĂ CIFRE&SURSE – Statistica reală a administrației locale românești
1. Structura administrativă a României
România are 3.228 unități administrativ-teritoriale:
- 2.862 comune,
- 320 orașe,
- 106 municipii.
(sursa: date oficiale structura UAT 2024/ANFP/ INS).
2. Capacitatea de finanțare locală – venituri proprii vs cheltuieli
Doar 31% dintre comune și-au putut susține cheltuielile de personal din venituri proprii în anul 2023. Restul depind majoritar de transferuri de la bugetul central pentru salarii.
(sursa: date structurate pe execuții bugetare locale 2023 – raport comparativ)
3. Dimensiunea aparatului administrativ local
În administrația publică locală lucrau, la finele lui 2025, aproximativ 468.931 de angajați:
– 287.000 în instituții finanțate integral de bugetele locale,
– 182.000 parțial finanțați prin venituri proprii.
(sursa: statistici oficiale, Ministerul Muncii & INS agregat 2025).
4. Dezechilibrul bugetar structural
Cheltuielile cu salariile în administrațiile locale reprezintă aproximativ 3,07% din PIB, în timp ce veniturile fiscale locale sunt de doar 0,74% din PIB.
Aceasta înseamnă că aparatul administrativ consumă de peste 4 ori mai mult decât reușește să finanțeze prin taxe colectate local.
(sursa: date agregate Ministerul Finanțelor/execuție bugetară 2024–2025).
5. Supraviețuirea structurilor alimentate din centru
Multe comune nu își acoperă cheltuielile de personal din venituri proprii – indicator de neviabilitate economică locală: procentul acestor comune este majoritar în mediul rural extins.
(sursa: analize ale direcțiilor de finanțe publice locale)
6. Demografia și sustenabilitatea comunelor
În zeci de comune, populația este sub 1.500 locuitori — iar în multe cazuri scade accelerat. Structurile administrative rămân însă la aceeași dimensiune, deși baza economică și demografică se erodează.
(sursa: INS – recensăminte intermediare 2024)
7. Investiții vs cheltuieli de funcționare
Proporția medie a cheltuielilor pentru investiții în bugetele locale este semnificativ mai mică decât cea pentru funcționare: investigații publice indică sub 25% pentru investiții, restul fiind cheltuieli permanente.
(sursa: analize pe execuții bugetare locale)
Ce reiese din aceste cifre
Există o supraconsumare de resurse pe funcționare, fără legătură directă cu productivitatea economică a comunităților.
Marea majoritate a comunelor nu produc suficient venit local pentru a susține propriul aparat.
Statul central, prin transferuri masive de lichidități, menține artificial structura administrativă, fără să rezolve blocajele reale de dezvoltare.
Investițiile, singura șansă de progres rural, sunt subordonate priorității cheltuielilor de personal, nu invers.
Dezechilibrul bugetar local nu este episodic. Este structural și repetitiv.
