Media prezintă date privind emigrația puternică în mod recurent. Profesorul Vasile Ghețău, de la Centrul de Demografie al Academiei Române, și alți specialiști probează acest fenomen de mai mulți ani. Dar nu numai România cunoaște plecare masivă de populație. Țările baltice, Polonia, Bulgaria, Slovacia au suferit și ele o hemoragie de capital uman de-a dreptul atipică pentru perioada de pace (peste 15% din populația activă în Letonia și Lituania – conform datelor ONU, Eurostat etc.). Dar nu fenomenul în sine m-a îndemnat să aștern câteva gânduri, ci un tip de analiză ce pare să îl subestimeze.
Cei care examinează piața muncii în UE, mai ales în zona euro, pornesc de la următoarea ipoteză: cu cât piețele funcționează mai bine, fără fricțiuni majore, cu atât mai bine pentru acomodarea la șocuri adverse; se invocă în acest sens importanța mobilității forței de muncă pentru o arie ce folosește aceeași monedă, cum este zona euro (ZE). La baza acestei abordări stă conceptul de „arie monetară optimă” (optimum currency area). Analize ce pun în contrast zona euro cu economia americană arată că mobilitatea forței de muncă în Europa este mult inferioară. Potrivit unor analize, elasticitatea medie a evoluției populației la șocuri pe piața muncii este estimată la 0,2 în zona euro față de 0,8 în SUA; adică, la un șoc ce ar reduce nivelul de utilizare a forței de muncă cu 10%, numai 2% din populație ar pleca din regiunea (țara) afectată (ar căuta loc de muncă în altă parte), în timp ce în SUA coeficientul de elasticitate ar fi considerabil superior, 0,8 (G. Basso, F. D. Amuri, G. Perri, „Labour mobility and adjustments to shocks in the euro area: the role of immigrants”, NBER Working Paper, 25091, 2018 și VoxEu, 13 febr. 2019).
Dar ce se întâmplă când șocurile sunt foarte puternice? Dacă analiza evocată mai sus este plauzibilă pentru șocuri ai zice „normale”, evenimente extreme, precum crize de anvergura Marii Recesiuni (criza financiară din deceniul trecut), obligă la altă interpretare, în opinia mea. Irlanda și Grecia, de exemplu, au suferit o emigrație puternică după 2008 – ceea ce nu mai intră în canoanele și mesajul analizei menționate mai sus; apare aici un tip de miopie analitică. Același lucru se poate spune și despre exodul de populație din țările baltice după 2008, pe fondul programelor de mare austeritate („Europe’s depopulation time bomb”, Bloomberg, 20 aprilie 2018).
Însă pentru Europa Centrală şi de Răsărit emigrarea masivă este de pus într-o perspectivă ce trece de funcționarea zonei euro, de impactul crizei financiare şi răspunsuri diferite ale economiilor la șocuri (din Germania și Olanda nu s-a emigrat cum s-a întâmplat în Irlanda sau Grecia). Când diferențialele de salarii sunt foarte mari, înclinația de a merge la muncă în afara țării, de a emigra pentru a câștiga mai bine, este o motivație puternică. Țările intrate după 2004 în UE au recuperat mult din decalaje măsurate ca PIB/loc. La paritatea puterii de cumpărare Cehia este acum nu departe de media ZE, Polonia și Ungaria sunt la cca 75% etc. România a ajuns la puțin sub 60% din media ZE. Dar ani de-a rândul diferențele de salarii considerabile au operat ca un magnet și acțiunea nu s-a epuizat. În plus veniturile nu exprimă cu fidelitate calitatea vieții și intervine și problema distribuțională. Că există fluxuri de revenire acasă nu modifică balanța migrației în ansamblu.
Este straniu că problema demografică din Europa Centrală și de Răsărit și impactul economic al emigrației nu sunt judecate mai atent la nivelul instituțiilor europene inclusiv prin prisma fenomenelor pe piața muncii, la nivelul societății în ansamblu. Poate și fiindcă logica Pieței Unice (cu libertatea de mișcare a „factorilor de producție”) ia această realitate ca un dat. Dar este suficientă aceasta ca explicație? Este adevărat că fertilitatea este scăzută, că populația îmbătrânește. Pe de altă parte, exodul de capital uman este ieșit din comun și nu poate fi tratat cu nonșalanță în analize și asemuit cu ce s-a întâmplat în Europa Occidentală în primele decenii după al doilea război mondial. Mulți din cei ce pleacă fac parte din generațiile în putere, mai tinere, ceea ce dezechilibrează structura pe vârste. A crede totodată că remiterile (banii trimiși acasă de cei care au plecat la muncă în străinătate) compensează impactul migrației (judecată cantitativ și calitativ) asupra performanței economice este o evaluare neconvingătoare.
Bugetul UE (noul cadru financiar multianual), politicile publice la nivelul UE nu ar trebui să neglijeze acest aspect. De aceea, sunt de salutat analize precum a lui Ruben Atoyan et. al., „Emigration and its impact on Eastern Europe”, IMF Staff Discussion Note, July, 2016. Nici nu se poate gândi în termeni de compensare a emigrației cu imigrație pentru restabilirea echilibrului demografic; ar fi o altă mostră de gândire desprinsă de realitate. Să ne amintim scandalul născut de „cotele” pe care CE a încercat să le impună statelor membre din UE (fiind invocată chestiunea demografică odată cu aspecte umanitare) pentru a înțelege că nu așa se rezolvă probleme foarte complexe economic și social, ce se împletesc cu rațiuni de securitate. Aceasta nu înseamnă că trebuie respinsă imigrația conceptual și ca politică publică. Dar Uniunea are nevoie de o politică de imigrație mult mai clară și eficace.
Exodul de populație activă accentuează încordarea pe piața muncii autohtone, pune presiune în sus pe salarii, poate lovi competitivitatea economiei dacă nu există câștiguri de productivitate pe măsură; exodul complică totodată starea sistemului asigurărilor sociale. Salarii mai înalte sunt necesare pentru a reduce plecarea forței de muncă. Dar, spre deosebire de alte state din Europe Centrală și de Răsărit, balanța noastră de plăți externă este vizibil deficitară – peste 4% din PIB deficit de cont curent estimat în 2018 și, din păcate, în creștere. Polonia și Ungaria, în schimb, au balanțe externe echilibrate; Ungaria are o balanță comercială puternic excedentară. Pe noi ne ajută transportatorii și serviciile IT, care aduc câteva miliarde de euro plus în balanța externă.
Competitivitatea este o mare problemă a economiei; de ea depind starea balanței de plăți, posibilitatea de a oferi oamenilor salarii mai mari și un trai mai bun (și astfel de a atenua emigrația), finalmente perspectiva aderării la zona euro. Iar pentru a crește competitivitatea avem nevoie de protejarea echilibrelor economice, de investiții mai mari (inclusiv în capital uman, educație), de o absorbție cât mai bună a fondurilor europene. Nu în cele din urmă, este vital să ne plasăm bine în lanțuri de producție europene, cu valoare adăugată acasă (în România) cât mai înaltă; politicile industriale pot ajuta în acest sens. Iar aici avem de învățat de la țări vecine cu care ne comparăm îndeobște. Dar aceste deziderate nu se pot atinge rapid, ceea ce menține provocarea demografică pentru societățile din estul UE.
Marea provocare demografică în Europa Centrală și de Răsărit reclamă politici la nivel național și la nivelul UE (inclusiv prin bugetul comun). Dacă în Uniune (în zona euro) am avea sisteme integrate de asistență socială, instrumente de amortizare a șocurilor asimetrice (genul unei capacități fiscale comune), o uniune bancară deplină etc., lucrurile s-ar simplifica. Dar realitatea este alta și politicile naționale rămân de bază. În același timp, politicile la nivelul UE (ZE) trebuie să ține cont de eterogenitate, de nevoia de a atenua decalaje. Altminteri, fragmentarea și eterogenitatea economică excesivă vor continua să macine coeziunea Uniunii.
PS. Text pe baza intervenției avute la reuniunea anuală a CEPS, Bruxelles, 21 februarie 2018.
