A doua tranziție în România. Riscurile Partidului Național Liberal

Date:

Un material de opinie de Adrian Ciocănea, fost secretar de stat

La începutul anilor ’90, estimările Băncii Mondiale prevedeau că reformele structurale necesare tranziției economiilor din Europa de Est – și deci și din România – ar putea dura circa 10 ani. Eșecul acestor estimări, mai ales în cazul României, a fost cauzat de faptul că esența tranziției nu a fost economică, ci culturală, în special privind emanciparea mentalităților. Altfel spus, întârzierea reformei statului, blocarea înființării instituțiilor economiei de piață, precum și liberalizarea lipsită de suportul politicilor liberale au creat spațiul de apariție a unui capitalism construit de sus în jos de fosta linie a doua a nomenclaturii comuniste. Practic nereglementat și confruntat cu o slabă opoziție civică, acest capitalism s-a dezvoltat inițial în jurul bugetului național și al activelor statului, iar ulterior, în jurul proprietății publice și private a acestuia. Rezultatele primei tranziții, care după 31 de ani pare încă neîncheiată, sunt relevante pentru evoluția postcomunistă a României: o creștere economică medie multianuală mai mică decât 1,25%, un succes al privatizării de numai 22%, o repartiție dezechilibrată a venitului național net cu mai mult de 60% în favoarea capitalului, peste 3,2 milioane de cetățeni care au părăsit țara pentru a deveni rezidenți în statele UE etc.

După 31 de ani nici noua și nici vechea elită politică nu arată că ar fi înțeles, în folosul societății, lecțiile tranziției. Reconstruirea capitalismului în România a fost ghidată în primii zece ani de la înlăturarea comunismului de Consensul de la Washington (adică de filosofiile economice ale FMI și BM), iar apoi încă aproape o decadă de acquis-ul comunitar, preluat (parțial) în procesul de aderare la UE. Fără a relua critic istoria acestor etape, este cert că, după primele două decenii, societatea românească ar fi avut dreptul să ceară liderilor ei să clarifice specificul capitalismului românesc, măcar prin diferențiere în raport cu modelele de capitalism german, francez, britanic ori nord-american sau japonez. Au trecut apoi, însă, încă unsprezece ani și se poate spune că intelectualii critici au eșuat, iar partidele au renunțat să justifice nevoia unui capitalism românesc, mulțumindu-se cu ideea că România este considerată un stat democratic, cu o economie capitalistă liberală. Și totuși, cetățenii români au nevoie de ceva mai mult decât atât, pentru că un capitalism românesc înseamnă un model de civilizație.

Un proiect al capitalismului românesc ar fi trebuit să clarifice până acum ce fel de sisteme de asigurări sociale și de sănătate sunt potrivite României, pentru ca acestea să ofere sentimentul de siguranță în societate, să decidă care sunt limitele de implicare a statului în economie, între reglementare, dereglementare și autoreglementarea piețelor, pentru a reduce riscul antreprenorilor, să așeze prerogativele de putere publică ale birocrației într-o nouă cultură administrativă și multe altele. Dacă aceste probleme ar fi fost rezolvate, noul sistem de legi, libera și reala concurență, supravegherea statului pentru accesul la bunurile publice etc. ar fi restrâns substanțial căile de penetrare ale corupției și ar fi redus efectele celor mai mari probleme ale țării noastre: sărăcia și exodul către vest.

În contextul politic de astăzi, ar fi de așteptat ca recuperarea întârzierilor să reprezinte o prioritate, dar care să nu se transforme într-o nouă tranziție. Totuși, acest risc există și se referă la cele trei culturi politice care se întâlnesc în guvernare: cea antisistem a USR, non-antisistem a PLUS și cea mainstream a PNL. La rândul lor, cele trei partide au viziuni diferite asupra priorităților. USR urmărește resetarea sistemului pornind de la ipoteza coruptibilității acestuia, mesaj cu care partidul s-a validat electoral; PLUS propune o guvernare de tip managerialist, în care tehnocrații să transforme decizia sistemului în algoritmi de management; PNL susține schimbări ale sistemului, prin evoluția acestuia și nu printr-o „distrugere creatoare”, fie și parțială. Deoarece USR nu se mai poate declara public partid antisistem, fiind la guvernare, și cum PLUS s-a lăsat purtat către Parlament de același mesaj, deși nu îl poate declara de vreme ce a guvernat, ar fi de așteptat ca alianța USR-PLUS să continue pe linia PLUS, adică pe cea a unui managerialism mai mult sau mai puțin radical în raport cu schimbarea de sistem. Ca urmare, în guvernarea actuală există două orientări: una a USR-PLUS, care dorește în continuare ca sistemul de guvernanță să fie redefinit conform unei ideologii managerialiste (care depășește limitele manageriale și revendică decizia politică – a se vedea mai jos) și cealaltă, a PNL, care propune o corectare a sistemului prin evoluție, susținându-se pe o doctrină solidă, însă prea facil, ba chiar uneori inoportun interpretată. Dacă ambiția politică a USR-PLUS de a prelua inițiativa va prevala, atunci am putea avea de-a face cu debutul unei noi tranziții – „a resetării”. Totuși, chiar și în această variantă, nu instituțiile trebuie schimbate mai întâi, ci cultura organizațională a administrației. Soluția pentru această problemă este conținută în chiar esența schimbării: așa-numita digitalizare, prin care întregul sistem poate fi monitorizat, analizat și abia apoi modificat. Asta dacă digitalizarea va fi înțeleasă ca un important efort de trecere de la informatizare la procesarea informațiilor.

În raport cu riscurile Românei, o nouă tranziție ar reprezenta pierderea oportunității istorice pe care țara noastră o are pentru a-și schimba modelul de dezvoltare în contextul mondial actual. Cele două riscuri, cel al „întârzierii capitalismului” și cel al unei noi „tranziții a resetării”, trebuie reduse. De aceea, nu este lipsit de interes ca PNL să își evalueze nu numai deficitele de parcurs, pentru că ele există, ci și relațiile politice, deoarece astăzi se află în competiție directă cu USR-PLUS, după ce aceste partide au anunțat supraaglomerarea spectrului politic de dreapta. Totuși, nu va fi surprinzător ca, în viitorul apropiat, comportamentul acestor partide să se modifice către un liberalism social. Aceasta pentru că, în prezent, discursul lor politic este unul de stânga, mascat, în care sunt amestecate elemente de dreapta, din spectrul neoliberalismului.

O nouă tranziție în România?

Noua tranziție – de la capitalismul de stat către un capitalism al organizațiilor

În ultimii zece ani s-a accentuat un proces puțin observat: intelectualii angajați au părăsit sau au fost înlăturați din pozițiile de decizie ale partidelor de centru-dreapta. Inițiatorii și beneficiarii acestui proces au fost activiștii politici, așezați între birocrația de stat și societatea civilă. Acesta este un motiv important pentru care, de la aderarea României la UE, partidele – și mai ales cele de centru-dreapta – nu au mai putut propune societății niciun proiect național, lipsindu-le tocmai componenta creativă, sau mai precis viziunea. La adăpostul democrației reprezentative, partidele politice mainstream au considerat că activismul ține loc de proiect politic epuizându-și capitalul de încredere în societate. Pe acest fond, a crescut vizibilitatea organizațiilor civice sau economice, integrate mai mult sau mai puțin în rețele de interese sectoriale, astfel încât în final a apărut o nouă clasă de politicieni, conținând managerii acestor organizații. Ei au intrat în politică împreună cu structurile lor neguvernamentale (este evident vorba despre USR-PLUS), propunând, spre deosebire de partidele politice, un capital de speranță necesar societății românești de astăzi. Și totuși, conținutul acestui capital de speranță este prea puțin analizat.

Discursul politicienilor-manageri face trimitere la o a doua tranziție în România. O tranziție de la capitalismul de stat al inițiaților (al beneficiarilor primei tranziții), prea puțin contracarat de partidele de centru-dreapta, către un capitalism al organizațiilor, prea puțin explicat de reprezentanții săi. Promotorii noii tranziții s-au autodefinit, inițial, prin intermediul organizațiilor civice antisistem cu un mesaj anticorupție îndreptat nu doar împotriva clasei politice, ci și a administrației. Odată cu transformarea organizațiilor în partide și mai ales după intrarea în parlament, retorica lor antisistem s-a transformat într-un postmodernism politic. Conform acestuia, „sistemul care funcționează astăzi trebuie resetat în mare parte”. Cât privește proiectul capitalismului românesc, nu aduc prea multe lămuriri. Doar se autodiferențiază ca elită socio-politică ce poate îmbunătăți realitatea. Astăzi, în spațiul deciziilor publice se confruntă activiștii civici „de rit nou” cu activiștii politici „de rit vechi”. Este dificil de spus care va fi abordarea câștigătoare pentru redefinirea capitalismului românesc, atât cât se mai poate: ideologia resetării a USR-PLUS ori doctrina liberală a PNL. În această dezbatere PSD nu are încă nimic de spus. Dar va avea!

Noua ideologie a capitalismului românesc – managerialismul organizațiilor 

În condițiile de mai sus, noua tranziție sugerează faptul că drumul către un capitalism românesc ar trebui să fie jalonat de un managerialism „original”. În acest „tip” de capitalism se afirmă că nu toate interesele indivizilor pot fi reprezentate, ci doar acelea care sunt acceptate ca relevante de către organizații, fie ele civice sau economice. Se neagă astfel definiția clasică a originii capitalismului, care chiar dacă astăzi pare uitată, reprezintă libertatea de negociere a intereselor între indivizi. Se consideră că mânuitorii de capital, ca reprezentanți numiți de grupurile bazate pe principiul profitului maxim, alături de membrii organizațiilor civice (relevante) sunt cei chemați, în primul rând, să influențeze dezvoltarea societății. Iar societatea este tratată ca o companie, în care orice problemă poate avea un algoritm de rezolvare standard. Și cum pentru aplicarea unui algoritm este nevoie doar de un manager, politicianul poate deveni inutil. Noua ideologie a managerialismului, care, de fapt, este una cunoscută, tinde să preia rolul intelectualilor critici, pe care societatea îi recunoaște ca fiind reprezentanți ai aspirațiilor comune, și să promoveze lideri autodefiniți ai unor grupuri de interese, ca, de exemplu, ONG-urile. Astfel, se adâncește eroarea primei tranziții postcomuniste, conform căreia capitalismul poate fi redus la un set de garanții privind libertatea economică și proprietatea, fără a se defini un model de civilizație potrivit moștenirii culturale. Dispare lupta de idei și se impune algoritmul managerial (analiza cost-beneficiu, eficiența în piață etc.) care consideră că modul de cheltuire a banilor (fie ei și europeni) poate crea, implicit, și un model de dezvoltare. Iată de ce managerialismul nu va putea furniza un proiect de țară pentru România, proiect care rămâne cel de construire a unui capitalism românesc.

Noul discurs politic al democrației liberale – resetarea spectrului politic 

Resetarea partidelor este o sintagmă apărută de câțiva ani în spațiul public și a urmărit să justifice intrarea masivă în viața politică a unor figuri noi, care să contracareze clasa politică coruptă și „cosangvină” din establishment-ul autohton. Astăzi, efectul acestei inițiative arată că traseul celor două partide „mainstream” se păstrează: PSD nu își găsește motive serioase de resetare – a obținut cel mai mare scor electoral – iar PNL își continuă drumul de revalidare – și-a păstrat poziția de lider al dreptei. În ceea ce privește USR-PLUS, mișcare/partid care a intrat în parlament din poziția de partid antisistem, resetarea are alt înțeles, dacă luăm în serios acuzele de epurare a listelor electorale pe criteriul delictului de opinie. Prima etapă a resetării se va încheia prin recurs la democrația directă, adică prin aplicarea rezultatelor referendumurilor invocate public: cel consultativ referitor la trecerea la un parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari și cel anunțat cu sintagma „fără penali în funcții publice”. Este un succes anunțat, deoarece astăzi toate partidele sunt de acord cel puțin cu epurarea vieții politice. Problema „modernizării” spectrului politic, însă, nu va fi considerată ca rezolvată. Va urma, probabil, un nou atac la partidele mainstream, dar din alt unghi: renunțarea la aceste partide, pornind de la ideea că nu mai au nimic nou de oferit. Este o idee prezentă în vestul Europei, inspiratoare pentru unii, care va naște o luptă ce nu are nimic de-a face cu ideologia, ci cu modernitatea, adică cu gradul de inovare politică. Desigur, primul vizat este PNL, deoarece, contrar unor analiști din spațiul public, bazinul electoral al PSD nu va dispărea pe cale naturală, deoarece nostalgia a fost înlocuită de o nouă sărăcie și statisticile ei. Pe de altă parte, dacă se depășește contextul corupției, atunci avantajele USR-PLUS devin mai puțin clare, deoarece vor fi necesare explicații ideologice pentru măsurile de politici publice inițiate de către acestea. Unele neoliberale, dacă analizăm opțiunile exprimate, de exemplu, în legătură cu reducerea rolului statului în reformarea marilor sisteme publice. În aceste condiții, se pune întrebarea: dacă astăzi PNL este un partid mainstream, care „nu mai are multe de oferit”, atunci USR-PLUS, care dorește să devină un partid mainstream, ce este?

Riscurile și oportunitățile pierdute ale PNL

PNL a înțeles, prin liderii săi istorici, la începutul anilor ’90 că, la fel ca în celelalte state fost comuniste, capitalismul va fi construit de sus în jos de către activiștii și tehnocrații comuniști din linia a doua. Și, pentru a reduce efectele acestei realități, PNL, a fost nevoit să facă compromisuri politice, intrând în alianțe uneori greu de admis, fără însă a putea impune ca liberalizarea economiei să fie acompaniată de politici liberale. Acesta este, probabil, cel mai mare eșec al PNL care se traduce prin lipsa de sprijin a clasei de mijloc în fața competiției nereglementate și deci neloiale. De altfel, conceptul de etică a economiei de piață nu există nici acum în retorica politică autohtonă. Astăzi, PNL poate continua proiectul capitalist având ca partener
USR-PLUS. Colaborarea cu aceste partide, însă, este condiționată de capacitatea de a furniza un proiect comun, nu doar un program de guvernare. Este puțin probabil ca USR-PLUS să își inhibe pornirea de a prelua rolul PNL ca partid de centru-dreapta. În acest context, PNL va trebui să depășească starea de partid țintă și să revină în poziția de partid care furnizează permanent soluții pentru dezvoltarea sistemului socio-economic. Pentru aceasta, PNL are nevoie să evalueze riscurile la care este expus în prezent și să revadă critic erorile și oportunitățile pierdute.

Primul risc al PNL – riscul doctrinar – neglijarea evoluției propriei doctrine

Odată cu aderarea la Partidul Popular European, liderii PNL au tranșat dezbaterea legată de o anume clarificare doctrinară și s-au revendicat drept liberali-conservatori. Această decizie i-a pus în fața unei realități dificil de gestionat: eșecul neoliberalismului în rezolvarea crizelor economice recente și imposibilitatea aplicării rigidului conservatorism fiscal. Pe de altă parte, criticile crescânde referitoare la imposibilitatea piețelor de a regla mecanismele sociale au scos în evidență o problemă acutizată în România: scăderea încrederii în contractul social dintre stat și cetățeni. Imposibilitatea statului de a rezolva problemele dintre sectorul public și cel privat, sau în ceea ce privește repartiția venitului național net, accentuarea dezechilibrului de forțe dintre cetățeni și instituții, manifestarea unei stări de hazard moral în proiectarea politicilor publice, limitarea crescândă a accesului la bunurile publice și nu numai au dus la înlocuirea proiectelor comune cu cele individuale. Această stare de fapt negativă s-a accentuat după ce guvernările au epuizat toate combinațiile politice posibile ale partidelor mainstream. În acest context, în anul 2015 PNL a avut opțiunea de a-și asuma o evoluție ideologică spre latura sa civică, fără a pune între paranteze importanța piețelor în decizia publică. Liberalismul civic propus a avut în vedere considerarea avantajelor democrației deliberative (privită ca o extindere a democrației reprezentative) prin intermediul căreia cetățenii interesați să participe la decizia publică să o poată face. Reținerea PNL de a intra pe linia liberalismului civic a ușurat apariția pe acest culoar a USR, cu un an mai târziu (2016). Totuși, nici astăzi nu este prea târziu ca PNL să revină asupra acestei opțiuni, prin asumarea unui nou contract politic cu cetățenii, care să propună, de fapt, un nou tip de parteneriat. Adoptarea unor elemente ale liberalismului civic ar putea reprezenta argumente pentru PNL împotriva posibilului asalt asupra partidelor mainstream. Chiar dacă, după unii, emanciparea societății nu ar face parte dintre obligațiile partidelor, totuși responsabilitatea civică nu ține de forma juridică a puterii.

Al doilea risc al PNL – riscul instituțional – importul de activiști

PNL s-a definit mereu ca un partid condus de elite politice bine conturate. Debutul decăderii din această poziție în istoria sa recentă a avut loc odată cu parafarea alianței USL. Creșterea scorului electoral pentru PNL, peste potențialul său la momentul respectiv (2012), a dus la o dublare a numărului de consilii județene adjudecate conform înțelegerii cu PSD. Acest rezultat a aglomerat masa deciziei PNL cu lideri politici locali, negociați pe baza unei meritocrații electorale stabilite la centru. Cum numărul posturilor de conducere ale partidului a fost limitat, elitele individualiste (aici în sensul pozitiv dat de psihologia socială), bazate pe competența profesională, dar „fără sprijin politic”, au fost debarcate. Intrarea PNL în categoria partidelor „mari” a slăbit funcțiile critice ale partidului și a accentuat funcțiile administrative ale acestuia. Procesul de trecere către activism s-a accentuat în anii care au urmat, iar astăzi PNL este în situația de a importa reprezentanți ai unor ONG-uri care să compenseze lipsa intelectualilor critici. Continuarea acestui proces va crește riscul PNL în ceea ce privește elaborarea unor documente de viziune. Pe de altă parte, activiștii pot, în cel mai bun caz, prelua strategii importate, rămânând în plan guvernamental captivi ai birocrației de care depind din incompetență, dar pe care o acuză ca incompetentă. Fără intelectualii săi critici și profesioniștii săi de origine pur liberală, PNL nu va conta ca partid furnizor de soluții, mai ales în perioada ce va urma crizei pandemice, în care se va repune în discuție atât destinul UE, cât și, implicit, un nou model de dezvoltare pentru România.

Al treilea risc al PNL – riscul economic

PNL a avut o tradiție în a prezenta public platformele sale economice și nu numai. Ultima oară, acest lucru s-a întâmplat, susținut și independent, în anul 2008, apoi parțial în anul 2012, împreună cu PSD, iar ultima oară, schematic, în anul 2016 când documentul a fost pus în umbră de Platforma România 100. Aceste documente, care nu au fost altceva decât echivalentul cărților albe și verzi ale UE, au arătat modernitatea dialogului PNL cu societatea. Totuși, în ultimii 10, ani a avut loc o dereglare a procesului de pregătire a politicilor publice. Este un efect al proceselor enunțate mai sus – scăderea numerică a specialiștilor – la care s-a adăugat creșterea rapidității în comunicarea publică, defavorabilă ideilor și care a avantajat emoțiile și manipularea. Fără a aprofunda cauzele unei certe schematizări a ofertei PNL, este clar că elaborarea politicilor publice s-a redus la ceea ce, în mod curent, se denumește „business as usual”. Pe de o parte, PNL și-a asumat în mod corect faptul că drumul către bunăstarea existentă în statele membre ale UE este unul sobru și condiționat de transformarea economiei, prin promovarea factorilor care contribuie la creșterea PIB potențial: capital, forța de muncă, productivitate – prin reforme structurale. Mai precis, convergența structurală a economiei românești în raport cu economiile din nucleul UE și creșterea productivității acesteia reprezintă soluția pentru accelerarea convergenței reale. Pe de altă parte, mulți specialiști în economie, cercetare științifică, educație etc. au arătat că recuperarea decalajelor nu se poate face doar în paradigma „business as usual” și că România trebuie să își definească și o a doua strategie de tip „disruptiv”, care să permită „arderea de etape”. PNL nu a răspuns la această provocare, deși a avut pe masa deciziei o astfel de abordare în anul 2010 (https://www.zf.ro/politica/pnl-are-executiv-din-umbra-si-program-ultraliberal-de-guvernare-7271094), cu o revenire în anul 2017 (https://psnews.ro/eticheta/adrian-ciocanea). Aceste documente au adus în atenția decidenților partidului, încă de acum zece ani, de fapt, ceea ce este astăzi foarte discutat în contextul crizei pandemice: noua economie.

S-ar putea defini trei obiective de anvergură a căror acceptare ar ajuta România pe traseul convergenței structurale și pentru integrarea în noua paradigmă economică europeană și mondială:

  • recorelarea internă a celui mai complex agregat de politici publice: politica industrială și agricolă – politica veniturilor – politica fiscal-bugetară, prin evoluția de la prognoză la previziune în acordarea acestor politici, care să permită trecerea de la prioritizare la planificare; pentru acest obiectiv este necesară adăugarea la instituțiile prognozei și statisticii pe cea a planificării;
  • regândirea structurii administrativ-teritoriale a României, pentru creșterea puterii economice a regiunilor, dezvoltarea regională fiind, mai întâi, un concept economic și, abia apoi, unul administrativ; reforma profundă și consensuală a administrației publice, alături de o reformă amplă a reglementărilor, care să clarifice și consolideze corpul legislației interne rezultate ca urmare a adoptării acquis-ului comunitar. Pentru acest obiectiv, România are nevoie de o nouă Carte Verde a Dezvoltării Regionale și Administrației;
  • definirea și adoptarea obiectivelor „noii economii”, privind cele trei verticale, ce vor permite accesul la un nou model de dezvoltare: transformarea digitală, economia sustenabilă și biotehnologiile. Pentru acest proces, este necesară elaborarea unei cărți albe a „noii economii”, care să stabilească un cadru al reglementărilor adaptat la tehnologiile disruptive definitorii: inteligența artificială, internetul lucrurilor, realitatea augmentată etc., energia verde și economia neutră din punctul de vedere al emisiilor de carbon, biotehnologia medicală și cea pentru agricultură și mediu. Singura cale prin care România poate recupera timp constă în aplicarea în societatea informațională a vectorilor societății cunoașterii. De aceea, pentru „noua economie” este necesar ca funcțiile statului să fie revalorizate, extinzându-se rolul său, de la cel de reglementare și supraveghere, la cel de facilitator al afacerilor. România se poate poziționa favorabil în acest proces global dacă va reacționa pe termen scurt și își va defini scopurile pe termen mediu. Termenul lung nu mai este o opțiune pentru planificare în paradigma noii economii.

În contextul riscurilor PNL o atenție specială trebuie acordată viziunii partidului cu privire la raporturile României cu UE. În spațiul politic românesc puțini reprezentanți ai partidelor încearcă, încă, să atenționeze asupra nevoii de creștere a calității procesului de negociere între Guvernul României și Comisia Europeană. Și aceasta deoarece, de mai mulți ani, s-a creat impresia superficială că deciziile Comisiei Europene sunt coordonate primordial prin rezoluțiile Parlamentului European, considerându-se mai puțin relevant rolul Consiliului European, și, subsecvent, pe cel al Consiliului Uniunii Europene, deci rolul guvernelor naționale. Este simptomatic faptul că din programele de guvernare ale partidelor parlamentare a dispărut sintagma „afaceri europene”, sau, dacă există, aceasta este privită ca o componentă a politicii externe. PNL, care a înțeles semnificația afacerilor europene în abordarea Comisiei Europene, adică în cheie executivă, trebuie să readucă în politicile sale publice componenta anticipativă în raport cu tendințele UE. În plus, perioada postpandemie va înregistra noi evoluții în ceea ce înseamnă proiectul UE. După etapele istorice caracterizate de sintagmele „mai multă Europă” și „o Europă mai puternică”, vom fi martorii, cel mai probabil, ai unei noi propuneri de evoluție, formulate în paradigma competitivității, care va relua, într-o altă formă, ideea cercurilor concentrice. PNL trebuie să aibă propria opțiune politică, dar și acoperirea cu specialiști, care să poată susține un discurs european.

Opțiunile PNL – contractul politic, contractul social, contractul economic – și contractul liderului

Creșterea riscurilor PNL a făcut ca astăzi partidul să devină o țintă politică vulnerabilă. PSD îl dorește slab, pentru a avea timp să își pună în practică propria variantă de resetare, în scopul recredibilizării leadershipului. USR-PLUS îl dorește slab, pentru a avea timp să evolueze către un partid mainstream și spre poziția a doua ca forță politică în România. Dacă PNL continuă să renunțe la propriile valori, tradiții și avantaje, este previzibil să își piardă reprezentativitatea.

În ultimii ani, PNL a înregistrat o serie de progrese în ceea ce privește standardele etice în politică. Resetarea PNL a fost așteptată și cerută în societate, chiar mai mult decât fuziunea dreptei (PNL-PDL). În afara gesturilor politice, însă, PNL a stagnat doctrinar, s-a distanțat de proprii intelectuali critici, și-a neglijat elitele profesionale și a renunțat să își comunice public viziunea asupra societății. De fapt, PNL s-a îndepărtat de un gen de politică de care România are nevoie și anume una „de tip cultural”, în care principiul justificării publice se alătură celui de autolimitare a puterii politice. PNL și-a dorit să fie nu doar un partid mainstream, ci să devină unul „mare”. Acum, după ce s-a atins acest obiectiv, liderii săi se află sub iluzia că tot ce au de făcut este să conducă birocrația centrală și locală. Poate că și acest obiectiv ar avea o justificare, însă, în noul context, simplul management al sistemului nu mai este suficient, pentru că prioritățile României cer măsuri de schimbare accelerată.

Problema de astăzi a PNL constă în diferența culturală față de principalul său partener de guvernare, cu care este permanent comparat, a cărui ambiție politică creează dubii asupra eficienței unor măsuri necesare pentru evoluția societății. Această diferență constă în aceea că, dacă pentru PNL statul reprezintă o arhitectură stabilă a instituțiilor, care trebuie optimizată permanent, pentru nou veniții în politică (USR-PLUS) statul înseamnă tot ce rămâne după ce multe dintre responsabilitățile sale sunt delegate către organizațiile neguvernamentale – abordarea managerialistă. De fapt, controversa între doctrina liberală, încă funcțională, și noua ideologie „a resetării” constă în opțiunea dintre a corecta și chiar schimba sistemul, propunând un parcurs de evoluție (PNL), vs a-l înlocui, pur și simplu, în speranța că va funcționa mai bine (USR-PLUS). Or, o nouă schimbare radicală nu garantează că ceea ce va urma nu va trebui recorectat!

Pentru recâștigarea pozițiilor pierdute, PNL poate scoate pe piața politică cel puțin trei proiecte majore:

  • un nou contract politic cu cetățenii, în care să arate că, mai mult decât o resetare de natură etică, PNL poate continua să reprezinte o soluție învestită cu speranță, prin revalorizarea elitelor critice, profesioniștilor și prin extinderea dialogului cu societatea;
  • un contract social întărit, prin care să garanteze marile reforme ale sistemelor publice și administrației în beneficiul cetățenilor;
  • un contract economic modernizat, prin care PNL să își asume rolul de vector de promovare a „noii economii”.

De o lungă perioadă de timp, agenda publică scoate în evidență o creștere a gradului de anomie politică în rândul cetățenilor. Desprinderea pe scară largă a politicienilor de valorile și normele politice a accentuat în societate sentimentul că nu mai există soluții negociate pentru probleme de interes public, ci doar soluții individuale, sau cu potențial demonstrativ – manifestări de stradă. Iată de ce PNL trebuie să revină la abordarea sistematică a societății, specifică doctrinei sale, propunând cele trei proiecte politice: contractul politic, contractul social și contractul economic. Acestea pot reprezenta pentru PNL pilonii unui manifest politic, destinat să așeze partidul pe un nou traseu al modernității.

Credibilitatea celor trei contracte nu depinde doar de imaginea publică a PNL ca partid, ci și, mai ales, pentru România de azi, de calitatea politică a liderului său. În ultimii ani PNL și-a schimbat profilul decizional, trecând de la un partid al opiniilor deschise la unul al mesajului unic sub justificarea disciplinei parlamentare. În ceea ce privește modernizarea partidului, disciplina administrativă nu are nimic de-a face cu alegerile fundamentale. Iar alegerile în fața cărora se va afla PNL în perioada următoare vor privi clarificările în ceea ce privește sfera economică. Și pentru că PNL încă mai păstrează tradiția opiniei, ar fi de dorit ca liderii PNL să demareze această discuție, ba chiar să o facă transparentă în spațiul public. Asta în ipoteza că PNL înțelege că după criza mondială actuală paradigma clasică a creșterii economice în capitalism nu va mai avea aceleași înțelesuri. Din acest punct de vedere, în prezent, în PNL există două variante de leadership pe care partidul le-ar putea adopta în fața opiniei publice. Una apropiată de ordoliberalism, conform căreia aranjamentul politic-juridic-instituțional este orientat către stabilitate, ca premisă a acumulării prin profit productiv, într-un sistem de piețe corelate. Cealaltă, o variantă a neoliberalismului financiar, care în opinia unora poate orienta economia către o mai mare financializare, favorabilă firmelor de talie mare (bancabile ori cotate la bursă) care au forța financiară de a negocia la nivelul capitalului purtător de dobânzi (instituțiile financiare). Fără a argumenta în continuare asupra diferențelor dintre cele două posibile abordări, un lucru este de evidențiat: ambele orientări promovează economia concurențială și caută să instituie un stat cât mai puternic dar din motive diferite. Prima, pentru a reglementa chiar și minimal piețele, iar a doua pentru a negocia (politic) dereglementarea acestora.

Or, în România de astăzi, capitalizarea bancară, bursieră sau a asigurărilor se află în suferință, iar statul este mai degrabă slab în exercitarea rolului său de control și deficitar în ceea ce privește facilitarea construcției piețelor. Iată de ce un neoliberalism financiar nu are rădăcinile necesare pentru a susține proiectul capitalismului românesc. În ceea ce privește varianta ordoliberală, aceasta este la fel de discutabilă de vreme ce succesul său este asimilat cu perioadele postcriză, când avântul profitului prin acumulare financiară este în mod natural limitat. Niciuna dintre cele două variante nu este asumată clar în interiorul PNL de către eventuali promotori și, ca urmare, nu există explicații suficiente care să contureze o viziune. Totuși, și una, și alta se manifestă în spațiul public, în care problema eticii economiei de piață a dispărut înainte de a fi discutată. Mai precis, nu există o polemică virtuoasă din care să rezulte că soluția liberală ar consta în înlocuirea imoralității (pierderilor) statului cu moralitatea (maximizării) profitului privat privit ca sursă a binelui public. De aceea, în contextul de mai sus, nici PNL, partid care nu s-a decis încă pentru o clarificare doctrinară în sfera politicilor economice, nu este ferit de riscul de a cauționa o nouă tranziție așa cum a fost descrisă mai sus. Iar acest risc este legat de eventuale alegeri eronate, în cazul în care se va confunda politica individuală a liderului cu orientarea economică a partidului, asumată instituțional ca fiind potrivită pentru evoluția României, mai ales în contextul actual.

Direct spus, PNL are obligația de a explica public, indiferent ce lider va avea, calea pe care o va alege pentru a continua proiectul capitalismului românesc: una de extracție germană a unui ordoliberalism neexclusiv (modernizat mai mult sau mai puțin) lent stabilizator, al acumulării de capital prin profit productiv, sau una de sorginte anglo-saxonă a unui neoliberalism destabilizator (în sensul activ dar riscant în promovarea piețelor) al acumulării de capital financiar. Alegerea nu ține doar de ambiții doctrinare sau de evaluarea costurilor publice ci, mai ales, de propunerea profilului economic viitor al României despre care se vorbește foarte puțin. Dezbaterea este dificilă, însă, o soluție la problema alegerii ar putea fi găsită, profitând de contextul unic al actualei crize și definind o „a treia cale liberală”.

Această soluție, care să echilibreze cele două orientări și să le limiteze tendințele extreme ar putea fi formulată prin intermediul Noii Economii. Mai precis, utilizând noua paradigmă digitală, ar putea exista o mai bună supraveghere și dezvoltare a piețelor, o evaluare eficientă a costurilor politicilor publice, mai ales a instrumentelor ajutorului de stat, simultan cu promovarea de tehnologii și procese disruptive în economia reală, sănătate, educație etc. Pe scurt, o astfel de abordare poate crea premisele de accelerare a creșterii economice, într-un model sustenabil de capitalism în care se integrează atât economia cât și marile sisteme publice.

Timpul, însă, nu este aliatul PNL în cazul fericit în care partidul ar alege un astfel de drum. După 31 de ani de la „modelul suedez” proiectul capitalismului românesc nu este nici clar, nici asumat. Societății românești i s-au livrat în locul unor opțiuni economice programe de guvernare construite inițial în jurul bugetului, și începând mai ales cu anul 2007 în jurul fondurilor europene. Or, nici clasicul Cadru Financiar Multianual, nici instrumentele financiare temporare special definite de Comisia Europeană, fie că s-au numit Planul Juncker ori mai recentul #NextGenerationEU cu pilonul Mecanismul de Revenire și Reziliență, nu acoperă multe dintre prioritățile unui proiect de țară pentru România. Iluzia că aceste instrumente asigură automat parcursul economic și social al României s-a transformat într-o confuzie. Este simptomatic faptul că în spațiul public există o permanentă contabilizare a sumelor care ar putea fi absorbite de România, simultan cu o ceartă politică ridicolă asupra priorității aducerii în țară a acestor sume.

Fără a adânci opiniile exprimate, se poate spune că PNL nu își permite să rămână în paradigma actuală, descrisă de sintagma „politics as usual”, deoarece timpul irosit va crea noi dificultăți în procesul de formulare și comunicare a noii sale oferte politice. Iar riscul cel mai mare este acela ca, în lipsa opțiunilor, generațiile active de astăzi dar și cele care vin din urmă să își schimbe referințele și apoi preferințele.

PS

În societatea românească de astăzi „gândirea slabă”, mai permisivă, s-a întors împotriva gândirii critice cu care ar fi trebuit să se alieze. Astfel, în loc ca relativismul valoric al „gândirii slabe” să contribuie la contracararea ideii că adevărul provine dintr-o sursă unică, așa cum propune și gândirea critică tocmai în scopul găsirii a noi căi de evoluție către cunoaștere, s-a ajuns la amestecarea valorilor joase cu cele înalte în numele dreptului individual de exprimare a propriului adevăr. Postmodernismul politic pe valul căruia (și) USR-PLUS a ridicat stindardul relativizării unor valori ale societății sub justificarea modernizării a alimentat ideea că adevărul poate fi impus prin dictatura rețelelor sociale. Va mai trece timp până societatea românească va înțelege, poate, că această noua formă a comunicării adevărurilor individuale se va reseta ea însăși, prin întoarcerea la logică! Momentul va veni când ne vom readuce aminte că adevărul ne va fi cu atât mai aproape cu cât vom apela mai mult la logică, și nu exploatând și manipulând emoțiile. Dar, până atunci, vom suporta o nouă tranziție trecând prin „criza postadevărului individual”. Iată un motiv pentru care, dintre toate disciplinele propuse spre a fi introduse în programele școlare, cea mai dorită ar trebui să fie logica!

_________________

Adrian Ciocănea este profesor universitar, politician, fost deputat cu activitate în Comisia pentru Politică Externă, a îndeplinit funcția de secretar de stat coordonator al Departamentului pentru Afaceri Europene pe parcursul mandatului guvernului Tăriceanu. A coordonat Strategia Postaderare, Strategia de Competitivitate a României și primul Program Național de Reforme pentru Strategia Lisabona. A fost membru al Comisiei Prezidențiale pentru Elaborarea Proiectului de Țară. A participat la coordonarea programelor de guvernare ale PNL în ultimii
20 de ani.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Financial Intelligence organizează cea de-a șasea ediție a evenimentului Forumul Energiei

Financial Intelligence organizează cea de-a șasea ediție a evenimentului...

Profitul net ajustat al Xiaomi se dublează în primul trimestru și ajunge la 6,5 miliarde RMB

Traiectorie robustă de creștere, catalizată de multipli factori  Corporația...

ASF aprobă începerea ofertei publice inițiale pentru listarea a 28,5% din capitalul JT Grup Oil la Bursa de Valori București

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a aprobat în ședința...