Date:

 


Elif Shafak
Romancier turc

Trăim în Era Angoasei. Este o epocă a furiei, a îngrijorării, a fricii, a confuziei, a diviziunii, a polarizării și a neîncrederii și a disprețului față de instituții. Grație proliferării tehnologiilor digitale, suntem atât spectatori, cât și gladiatori. Putem schimba rolurile cât ai clipi, trecând în goană înainte și înapoi între scaunele publicului și arena secată și prăfuită.

Platformele de social media au devenit Colosseumul secolului XXI. În aceste arene digitale – mici și mari, locale și internaționale – o nouă luptă are loc aproape în fiecare zi și, deși concurenții tind să se schimbe des, limbajul dezgustului și al neîncrederii rămâne constant. Dar în timp ce vechii romani erau distrați de spectacolele lor brutale și sângeroase, noi, modernii, suntem doar înfuriați de ale noastre.

Etimologia cuvântului este importantă. Cuvântul furie în limba engleză își are originea în mitologia scandinavă de la angr, care are conotație de durere, suferință, întristare, agonie, rănire. Furia este direct legată o anumită durere pe care mulți dintre noi, Est și Vest, o simțim acum, deși s-ar putea să nu o exprimăm în acești termeni. La baza meciurilor în care se strigă și a tăcerilor omniprezente, care le conduc, se află adevărul simplu că suferim.

Nu cu mult timp în urmă, lumea se simțea ca un loc diferit. La sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, optimismul era din belșug. Dar a fost un optimism care s-a apropiat periculos de mult de automulțumire. Istoria, susțineau mulți comentatori, se putea mișca într-o singură direcție: liniară, înainte. Arcul său se înclina inevitabil spre dreptate. Pe atunci, foloseam cu ușurință expresii precum „a fi de partea bună a istoriei”. Presupunerea de bază a fost că mâine va fi mai democratic, incluziv, egalitar și interconectat decât ieri.

Cei mai mari optimiști ai acelor vremuri au fost tehnovizionarii. Flotabilitatea lor nu cunoștea limite. Ori de câte ori părăseau Silicon Valley și participau la conferințe internaționale sau festivaluri culturale și literare, ne asigurau cu încredere că informațiile au devenit aur pur. Era tot ce ne trebuia pentru a construi un viitor mai bun. Cu mai multe informații, și apoi chiar mai multe, oamenii ar face cu siguranță alegerile politice corecte. Răspândirea rapidă a informațiilor ar răsturna dictaturile și ar aduce schimbările sociale atât de necesare.

Creșterea platformelor digitale ar duce idealurile democratice în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Chiar și acele țări care au rămas în urmă în democratizare ar trebui, mai devreme sau mai târziu, să se alăture „lumii civilizate”. La începutul Primăverii Arabe, această stare de spirit era atât de răspândită încât mulți au luat-o de bună că Facebook avea un impact pozitiv asupra lumii. Analiștii și experții au aclamat revolta postelectorală din Iran în 2009, cunoscută drept „Revoluția Twitter”.

Cam în aceeași perioadă, un tânăr cuplu egiptean și-a numit fiica nou-născută „Facebook”. Câteva luni mai târziu, o familie din Israel și-a numit cel de-al treilea copil „Like”. Mă gândesc adesea la acei copii, Facebook în Egipt și Like în Israel. Ce fel de lume le-am dat?

Zgomot și furie

Bineînțeles, răspândirea informațiilor nu a garantat și nici nu a generat democrație. Astăzi, trăim într-o lume în care există mult prea multă informație (lăsând la o parte dezinformarea aleatorie și dezinformare malițioasă, sistemică), dar foarte puține cunoștințe și chiar și mai puțină înțelepciune. Sunt lucruri complet diferite și, concentrându-ne doar pe informații, am neglijat cunoștințele și am abandonat înțelepciunea.

Informațiile sunt despre viteză, frânturi discrete de date, numere. Între „numere” și „încremenire” există mai mult decât ritm și rimă. Când suntem bombardați cu atât de multe informații, nu procesăm ceea ce citim sau ceea ce auzim. O supraîncărcare constantă de informații ne dă iluzia că avem cunoștințe despre orice și aproape tot.

Puțin câte puțin, am uitat cum să spunem: „Nu știu”. Dacă nu suntem familiarizați cu o problemă, o putem căuta cu ușurință pe Google, iar în următoarele cinci până la zece minute vom putea veni cu ceva de spus despre ea. Și dacă mai stăm câteva minute, putem chiar să ne convingem că suntem experți – chiar dacă acele frânturi de informații nu echivalează cu cunoștințele.

Cum putem reduce cantitatea de informații cu care ne confruntăm zilnic, dar să ne creștem cunoștințele și în cele din urmă înțelepciunea? Pentru cunoaștere, trebuie să încetinim și să ne ferim de dogme, nu în ultimul rând proprii. Trebuie să ne ridicăm și să lăsăm scaunele publicului și arenele secate și prăfuite. Cunoașterea necesită cărți, lecturi din diferite discipline, jurnalism lent, analize aprofundate, conversații nuanțate, evitarea judecății pripite. Și înțelepciunea ne cere să unim mintea și inima. Pentru înțelepciune, avem nevoie nu doar de analiză pur rațională, ci și de inteligență emoțională, empatie, un sentiment de umilință și compasiune.

Trebuie să ne auzim poveștile unul altuia și să ascultăm liniștea.

Rădăcinile înțelepciunii

La începutul pandemiei, când londonezilor li s-a permis să iasă la plimbare în parcurile publice, am început să observ semne amplasate ici și colo. „Când toate acestea se vor termina, cum vrei ca lumea să fie diferită?” au întrebat. Sub întrebare, trecătorii și-au scrijelit propriile răspunsuri, folosind propriile pixuri. Cineva scrisese: „Când toate acestea se vor termina, vreau să trăiesc într-o lume în care să pot fi auzit”.

Este o tristă ironie că într-o epocă în care ar fi trebuit cu toții să avem o voce datorită platformelor digitale și a răspândirii inevitabile, de neoprit, a democrației liberale, s-a întâmplat aproape invers. Milioane de oameni din întreaga lume se simt fără voce. În mijlocul cacofoniei asurzitoare, ei știu că nu sunt auziți.

Viața noastră de zi cu zi este plină de emoții negative pe care nu știm cum să le procesăm sau unde să le canalizăm. Dar nu ne place să vorbim despre asta, cu siguranță nu în Regatul Unit, țara mea adoptivă, unde exprimarea emoției este considerată un semn de slăbiciune. Și cu siguranță nu în țara mea natală, Turcia, unde mulți presupun pur și simplu că femeile sunt ființe emoționale, în timp ce bărbații sunt mai raționali (ceea ce, desigur, este o prostie veritabilă).

Ființele umane de toate vârstele și genurile sunt creaturi emoționale. Când ne conectăm unii cu alții, facem acest lucru prin povești și emoții. Lucrurile în care credem sau pentru care luptăm depind de povești și emoții. Și ceea ce ne amintim și luăm cu noi chiar și atunci când suntem dislocați și dezrădăcinați, ne amintim prin povești și emoții.

Întotdeauna am privit fiecare emoție ca pe o sursă de energie brută, ca un mineral care poate fi prelucrat în diferite forme, un metal care poate fi sculptat în diferite forme. În loc să încercăm să ne suprimăm emoțiile, pare mai sănătos, și poate puțin mai înțelept, să le recunoaștem existența, să vorbim despre ele deschis și să creăm spații incluzive în care putem înțelege și explora modul în care sănătatea noastră mintală este pusă în tensiune.

Este în regulă să nu fii în regulă într-o epocă precum a noastră. Este în regulă să te simți îngrijorat sau nemulțumit în fața a tot ceea ce se întâmplă. Întrebarea esențială nu este dacă suntem supărați sau stresați, înfricoșați sau frustrați, ci ce vom face cu aceste sentimente. Putem transforma emoțiile brute în ceva pozitiv și constructiv, atât pentru noi înșine ca indivizi, cât și pentru comunitățile și societățile noastre?

La finalul zilei, dacă există un lucru care este mult mai distructiv decât orice emoție, acesta este lipsa oricărei emoții: Încremenire. Indiferență. Letargia spiritului. Momentul în care devenim atât de desensibilizați la potopul de informații, încât abia înregistrăm ceea ce se întâmplă într-o altă parte a lumii, sau chiar alături, este momentul în care suntem complet separați și deconectați unul de celălalt. Și acesta este un prag mult mai periculos. Suntem la o răscruce. Deciziile pe care le luăm astăzi vor avea consecințe de lungă durată pentru planetă, pentru societățile noastre și pentru sănătatea noastră mentală individuală și colectivă. Aceasta ar putea fi Epoca Angoasei, dar de aici până în Epoca Apatiei nu este decât un pas scurt și fatidic. Trebuie să ne asigurăm că nu îl facem.

Vremuri lichide

Cu mulți ani în urmă, când trăiam și îmi scriam romanele în Istanbul, am fost intervievată de un savant american care se afla în oraș, cercetând „Scriitoarele din Orientul Mijlociu”. Am avut o conversație simpatică, iar în treacăt, cu un zâmbet blând, amabil, ea mi-a spus că este de înțeles pentru mine să fiu feministă: eram turcă și eram în Turcia. Felul în care a vorbit a arătat clar că nu vede niciun motiv pentru care ar trebui să fie feministă: era din America, o țară în care drepturile femeilor fuseseră deja obținute și în care democrația era solidă, stabilă și sigură.

Cu toate acestea, din 2016, această viziune dualistă asupra lumii a devenit incoerentă. După Brexit, alegerea lui Donald Trump, ascensiunea naționalismului populist în Europa și nu numai, erodarea democrației liberale și apariția „democrațiilor iliberale” care cochetează cu autoritarismul, această dualitate adânc înrădăcinată a încetat să mai fie dobândită chiar și în gândurile celor mai înverșunați susținători.

Acum știm că nu există țări „solide”. Cu toții trăim vremuri lichide, pentru a folosi un termen inventat de regretatul sociolog și gânditor politic Zygmunt Bauman. Istoria nu avansează neapărat într-un mod liniar. Dacă sunt vremuri lichide, se pare că acest curent a accelerat odată cu pandemia, criza climatică și extinderea și adâncirea inegalităților – sociale, digitale, rasiale, de gen, de clasă.

Acesta este un moment în care avem nevoie de „sororitate” globală, de solidaritate globală. Avem nevoie de feminism peste tot, așa cum trebuie să ne pese de drepturile omului și libertatea de exprimare și drepturile minorităților peste tot. Fie că suntem stomatologi, studenți, ingineri sau poeți, orice am face și oriunde am trăi, nu avem luxul apatiei. De la posibilitatea unei alte pandemii la catastrofe ecologice, de la terorismul cibernetic la crizele refugiaților, avem în față provocări globale masive, dintre care niciuna nu poate fi rezolvată cu retorica naționalismului, izolaționismului, tribalismului sau narcisismului de grup.

Trebuie să ne conectăm cu natura și să înțelegem responsabilitatea noastră față de planeta noastră. Trebuie să ne conectăm unii cu alții și să ne străduim să devenim cetățeni dedicați, implicați, cunoscători și înțelepți. Conectarea este singura noastră cale de a merge înainte.

În timp ce poveștile ne aduc împreună, poveștile nespuse și liniștea înrădăcinată ne țin departe.

Se poate ca vocile noastre să nu fie auzite de cei de la putere. Dar nu suntem lipsiți de putere și nu suntem fără voce. Putem schimba lumea.


Elif Shafak este unul dintre cei mai bine vânduți autori turci. Cărțile ei includ Bastarda Istanbulului, Cele trei fiice ale Evei și cea mai recentă, Insula copacilor dispăruți.

 

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Sectorul turistic se așteaptă la un 2024 puternic 

Turismul internațional este așteptat să recupereze în 2024 pe...

HIDROELECTRICA: Barajului Izvorul Muntelui – în perfectă siguranță după seism

În data de 28 martie 2024, în regiunea Moldova,...

Prevenirea fraudei: investiție-cheie pentru succesul businessului

de Denisa Simion (foto), Manager, Consultanță Financiară, Servicii Corporate...

OMNIASIG a plătit daune în baza polițelor de sănătate aproximativ  47 milioane de lei în 2023

OMNIASIG Vienna Insurance Group a plătit pentru cele aproximativ...