În lipsa educației oamenii votează așa cum ar juca la păcănele. Ei îl aleg nu pe cel pe care și l-ar dori neapărat, ci pe cel care li se pare că ar avea cele mai mari șanse. Dacă ar merge la vot doar cei ce ar fi peste un anumit nivel de educație, prezența la urne ar fi nesemnificativă. În urma unui astfel de periplu ne putem da seama cum au putut fi aleși președinți ce n-au nicio legătură cu aptitudinile necesare unei astfel de demnități. 
Dar să nu pornim cu sfârșitul, chiar dacă românilor le plac concluziile și atunci e bine să le zicem de la început, vorba grupului Divertis. Prin preajma alegerilor, se fac auzite voci potrivit cărora una dintre cauzele înapoierii României ar fi votul universal, îndeobște considerat un factor de progres și un pilon de bază al democrației.

Argumentul este că ajung să voteze prea multe persoane lipsite de educație și cultură politică, care, în plus, cel mai adesea, sunt dependente de bani de la stat, sub diverse forme, de la ajutoare sociale la pensii.
În consecință, acești alegători îi votează pe cei mai populiști politicieni, blocând dezvoltarea și modernizarea țării. Ca soluție, se propun diferite forme de selecție. Unii vor de-a dreptul revenirea la votul cenzitar: să nu voteze decât cei cu un anumit nivel de venituri și de avere.

Alții, mai subtili, propun stabilirea unui prag minim de educație pentru acordarea dreptului de vot.
În fine, am auzit și păreri potrivit cărora cetățenii ar trebui mai întâi să treacă un test de inteligență și să dovedească un anumit nivel de IQ și de-abia apoi să li se dea permis de ștampilă electorală.


În mod evident, niciunul dintre argumentele de mai sus nu este valid. A vota cu cel care îți promite bani mai mulți din găleata publică este esența însăși a democrației. Așadar, partizanii limitării dreptului de vot confundă boala cu simptomele ei. Problema este chiar democrația, nu votul universal. Dar fără vot universal nu există democrație.
Când vine vorba însă despre accesul la credite bancare, lucrurile se schimbă. Aici nu mai avem de a face cu bunuri publice, ci cu raporturi comerciale între persoane private, fizice și juridice.

Dreptul la credit (eventual ieftin și foarte ieftin) nu este un drept universal al omului, deși unele voci, de asta data pretins progresiste, și-ar dori asta.
În anii de boom economic, băncile au făcut greșeală de a acorda credit universal în același fel în care democrația garantează votul universal, căci ce altceva au fost faimoasele «împrumuturi doar cu buletinul»?
Rezultatul l-am văzut cu toții, în portofoliile de credite neperformante ale băncilor, așa cum ar spune unii, rezultatul votului universal se vede în neperformanța guvernărilor.

Băncile și-au învățat însă lecția și au devenit mult mai selective în acordarea creditelor după recesiune. S-ar spune că sistemul bancar românesc a trecut de la creditul universal la creditul cenzitar: acordarea împrumuturilor depinde de nivelul, constanța și gradul de siguranță al veniturilor, de istoricul de credit și de bonitate al debitorului, stabilite în urma unei analize de risc. Să fie însă suficient?
Tot creditele acordate prea ușor pe vremea când duduia economia ne demonstrează că nu. Ca și la discuția despre vot, nu e destul să ai bani, trebuie să ai și educație. Mai precis, n-ar trebui să fie suficient să demonstrezi că îți poți rambursa creditul, ar trebui să ți se ceară să demonstrezi și că înțelegi clauzele înainte de a semna contractul de împrumut.

„Opriți grătarele! Vorbește domnul Geoană!”, striga în urmă cu 12 ani primarul PSD al sectorului 5, Marian Vanghelie, făcându-i astfel intrarea triumfală președintelui de atunci al partidului pe scena amenajată în parcul de lângă Palatul Parlamentului, la un eveniment electoral la care zeci de mii de bucureșteni s-au înghesuit să primească gratuit câte patru mititei și o bere. Pe vremea aceea, detestată de mulți, chiar și un maestru al populismului (inventator al celebrelor „vanghelioane”) știa să facă distincția între pomană/circ și discursul politic cel puțin cu aparențe de seriozitate.

Așa ceva nu pare să mai existe în ziua de azi. Traian Băsescu a oficializat maneaua politică la propriu, în 2009. După zece ani, PSD a folosit-o din nou. Culmea ironiei, cu același interpret. Politica democratică nu pare să mai cunoască altceva decât pomeni redistributive de la buget, în combinație cu stimularea manipulativă de emoții primare.

Ceea ce repune pe tapet vechea întrebare: în ce măsură democrația poate fi realmente funcțională, dacă o importantă parte din electorat este lipsită de educația, dar și de starea materială necesară pentru a vota liber, cu discernământ și în cunoștință de cauză? Așa se face că în spațiul public se aud din nou voci care cer revenirea la o formă sau alta de vot cenzitar, cu toate că, fără îndoială, acest lucru ar contraveni principiului egalității de drepturi în fața legii și ar reintroduce segregarea în clase privilegiate și clase subordonate. Dar n-ar fi ăsta un rău necesar salvării democrației înseși?

Există însă o întrebare și mai importantă: poate fi salvată democrația de ea însăși, adică de propriile vicii de substanță? Căci, în fond, care este obiectul luptei democratice pentru putere de la urne? Controlul asupra aparatului extractiv-redistributiv și de forță care este statul. În epocile predemocratice, precum și în perioada votului cenzitar, în arenă puteau intra doar unele clase. Diferența e că, astăzi, nu mai există astfel de restricții.
Ceea ce nu înseamnă altceva decât că fiecare grup va vota pentru ceea ce percepe a fi interesul său (deși deseori se înșală) și va fi sensibil la stimularea acelor emoții care îl ranforsează identitar. Iar asta e valabil indiferent de avere sau de gradul formal de educație. Marii agricultori britanici din secolul al XIX-lea erau inculți economic când susțineau restricționarea importurilor de cereale de către stat prin tarife vamale, dar își susțineau propriile interese. Adevăratul salt educațional care ar întări realmente democrația ar fi reducerea la minimum a aparatului extractiv-redistributiv și de forță. 

O ultimă idee, pe post de concluzie, venită în contextul ancorărilor maneliste ale electoratului, este aceea că e greu să nu aduci în discuție votul cenzitar când e capacitată exact mulțimea ce n-ar face obiectul acestuia. Tentativa de manipulare este evidentă și cu cât se încearcă câștigarea sufragiilor mai multor persoane ce în trecut n-ar fi avut nici onorabilitate și nici responsabilitate, cu atât abordarea poate fi considerată mai puțin corectă by the book.

Cu riscul de a vă plictisi, o să-l readuc în prim-plan pe Gustave Le Bon, care spune în cartea sa „Psihologia mulțimilor” că civilizațiile sunt create şi îndrumate de către o mică elită intelectuală, niciodată de către mase. Acestea din urmă nu au forța decât pentru a distruge, iar dominația lor reprezintă întotdeauna o fază de dezordine.
Cu forța lor exclusiv distructivă, ele acționează precum microbii asupra cadavrelor. Când edificiul unei civilizații e putred, masele conduc la năruirea lui.

Masele sunt incapabile să aibă alte opinii decât cele care le-au fost sugerate. Regulile decurgând din pura echitate teoretică nu ar putea să le dirijeze. Numai impresiile sădite în sufletul lor pot să le seducă.
De exemplu, dacă un legislator vrea să stabilească un nou impozit, ar trebui el să-l aleagă pe cel mai potrivit din punct de vedere teoretic? În niciun caz. Cel mai nepotrivit va putea să fie, practic, cel mai bun pentru mase, dacă este mascat și aparent cel mai puțin apăsător. Astfel, un impozit indirect, chiar dacă este exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase.
Prin simplul fapt că aparține gloatei, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizației. În mulțime este un instinctual, deci un barbar. Are spontaneitatea, violența, ferocitatea, dar și entuziasmul și eroismul ființelor primitive.

Îşi va reproşa poate, ulterior, uşurinţa cu care s-a lăsat impresionat de cuvinte și imagini. Le Bon adaugă că în timp ce progresul științific a condus elitele cu o mentalitate superioară la cârma mecanismului vieții moderne, progresul ideilor politice le-a oferit mulțimilor cu mentalitate inferioară dreptul de a guverna și de a se deda la cele mai periculoase fantezii, prin intermediul reprezentanților lor.

Și subliniază că adaptarea elitei la guvernarea celor mulți ar fi mai puțin dificilă dacă politicienii, semănătorii de iluzii, n-ar fi sădit în sufletul maselor doar ură și greșeli, singurele proptele ale antagonismului. Acesta va dispărea în ziua în care mulțimile, conștiente de adevăratul lor interes, vor considera că dispariția sau subțierea elitei va conduce rapid la sărăcie, apoi la falimentul întregii societăți.
Poate că vi se pare deplasat, dar cetățeanul turmentat din scrisoarea pierdută a lui Caragiale, cel cu „Vorba e, eu alegător…, eu… apropitar, eu pentru cine votez?” era mai responsabil decât participanții la scrutin din ziua de azi, tocmai pentru că votul era cenzitar.

DISTRIBUIȚI
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei. Mai multe materiale de același autor, pe http://bloguluibalan.ro