_________________
Beatrice Weder di Mauro
Președinte al Centrului de Cercetare a Politicii Economice
Ce s-ar întâmpla dacă ar exista un remediu magic pentru a aborda criza climatică, criza datoriilor indusă de pandemie și nevoia de a stimula finanțarea dezvoltării, toate odată?
Cu siguranță este atractiv să încercăm să abordăm aceste probleme în comun, deoarece trebuie deja să mobilizăm finanțare pentru climă din țările bogate (principalii poluatori) pentru a sprijini țările cu venituri mici (care vor suporta o povară disproporționat mai mare din cauza schimbărilor climatice). Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a spus că „economiile majore au o datorie specială față de țările cel mai puțin dezvoltate și cele mai vulnerabile”, iar directorul general al Fondului Monetar Internațional, Kristalina Georgieva, a spus că „are sens” să încercăm să abordăm presiunile datoriei și criza climatică în comun. Ideea este de a aranja „schimburi de datorii ecologice”.
Ideea nu este nouă; ceva similar a fost testat încă din anii 1980. În acel deceniu pierdut, așa-numitele obligațiuni Brady au fost elementul principal dintr-un „meniu” internațional de instrumente de restructurare a datoriilor. Debitorii au folosit împrumuturi oficiale de la FMI și de la Banca Mondială pentru a achiziționa obligațiuni ale Trezoreriei SUA drept garanție, permițându-le să schimbe împrumuturile bancare existente cu o reducere mare cu obligațiuni Brady tranzacționabile, garantate. Datoriile externe contra investiții în protecția mediului au fost și ele în meniu în această perioadă, dar ca garnitură.
Cele mai vechi astfel de instrumente au fost structurate ca tranzacții între o organizație de conservare, creditori și un guvern debitor. În 1987, Conservation International a folosit fondurile donatorilor pentru a achiziționa 650.000 de dolari din datoria externă boliviană la prețul foarte redus de 100.000 de dolari. În schimb, Bolivia s-a angajat să protejeze Rezervația Biosferei Beni, furnizând 250.000 de dolari (în moneda locală) pentru gestionarea acesteia. Abordări similare au fost folosite pentru a înființa un sanctuar marin în Filipine și pentru a proteja gorilele de munte în Uganda.
Datoriile externe contra investiții în protecția mediului au fost atractive pentru organizațiile de conservare, atât timp cât acestea puteau achiziționa datorii problematice la prețuri foarte reduse și puteau asigura un efect de pârghie pentru finanțarea donatorilor lor. Dar au existat îndoieli cu privire la eficacitatea și durabilitatea acestor strategii, așa că sumele implicate au rămas mici.
Cea mai mare tranzacție a fost datoria externă contra investiții în protecția mediului de 580 de milioane de dolari cu Polonia în 1992. Aceasta a stabilit un nou model prin crearea unui fond fiduciar central pentru a supraveghea selecția, implementarea și monitorizarea proiectelor de conservare. O structură similară este utilizată în prezent în Belize, care permite titularilor obligațiunilor sale de 533 de milioane de dolari din 2034 „să-și liciteze titlurile cu o reducere de 45% față de principalul lor”, angajându-se totodată să aloce 23,4 milioane de dolari pentru un cont de dotare pentru conservarea marină.
În ciuda acestui exemplu recent încurajator, datoriile externe contra investiții în protecția mediului nu au luat amploare în ultimii 30 de ani. Cu toate acestea, amploarea atât a datoriilor, cât și a problemelor climatice a crescut la proporții enorme. Numărul de evenimente meteorologice extreme în fiecare an s-a dublat, triplat, și chiar a crescut de patru ori din anii 1980.
Din fericire, analizele realizate de Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice sunt acum general acceptate. Rapoartele IPCC arată în mod constant că „bugetul de carbon” al lumii pentru menținerea încălzirii globale sub 1,5° Celsius se epuizează rapid. Lumea își poate permite să emită doar cu aproximativ 300 de gigatone în plus de dioxid de carbon. La rata actuală a emisiilor de aproximativ 35 de gigatone pe an, asta ne oferă mai puțin de un deceniu.
Simțind în sfârșit un sentiment de urgență, multe țări și companii au adoptat obiective de zero emisii nete, iar sectorul financiar a început să îmbrățișeze criteriile de investiții ESG (de mediu, sociale și de guvernare). Dar sarcina care urmează este descurajantă. Mark Carney, actualul trimis special al ONU pentru acțiunea climatică și finanțare, estimează că o tranziție globală către o economie net zero va necesita finanțare anuală de 3,5-4,5 trilioane de dolari.
Problema datoriei este, de asemenea, la niveluri istorice. În timpul pandemiei, povara generală a datoriei țărilor cu venituri mici a crescut cu 12%, ajungând la 860 miliarde de dolari în 2020. Când a lovit pandemia, amenințarea unei opriri bruște a fluxurilor de capital și a unei crize financiare în plină desfășurare a piețelor emergente a fost mare. G20 a răspuns adoptând inițiativa de suspendare a serviciului datoriei, care a fost folosită de peste 40 de țări pentru a amâna rambursarea. Cu toate acestea, o analiză a FMI pentru 70 de țări cu venituri mici constată că șapte sunt deja în dificultate de îndatorare și că 63 sunt expuse unui risc ridicat sau moderat de criză a datoriilor.
Un meniu nou
O problemă în încercarea de a aborda schimbările climatice și datoria cu un pachet unic este că acestea nu se aliniază perfect. Finanțarea pentru atenuarea schimbărilor climatice este cea mai necesară în țările cu venituri mari, aproximativ o treime din investițiile necesare în tranziție fiind în Europa și Statele Unite, iar mai mult de jumătate în regiunea Asia-Pacific, în principal China. Cu puține excepții, contribuția țărilor cu venituri mici la încălzirea globală este neglijabilă. Compatibilitatea dintre nevoile de finanțare și abordarea externalității de mediu este în cel mai bun caz imperfectă.
Pe de altă parte, deoarece multe țări cu venituri mici sunt foarte expuse la schimbările climatice, vor avea nevoie de finanțare pentru a investi în adaptare. O parte din acestea ar putea fi asigurate prin reducerea datoriilor; dar, din nou, compatibilitatea dintre nevoile de finanțare și criza datoriilor este imperfectă. În timp ce țări precum Haiti, Niger și Sudanul de Sud se confruntă atât cu datorii mari, cât și cu riscuri climatice acute, multe altele se confruntă doar cu una dintre aceste probleme.
O întrebare aferentă este dacă datoriile externe sunt cel mai eficient mod de a livra reducerea. Țările bogate au acordat de obicei reducerea bilaterală de datorii fără a atașa condiții pentru cheltuielile beneficiarilor. Dacă ar dori să sprijine cheltuieli specifice pentru adaptarea la climă în țările cu venituri mici, ar putea oricând să facă acest lucru prin transferuri fiscale condiționate și granturi. Adecvarea reducerii condiționate a datoriilor ca instrument de finanțare pentru țările cu venituri mici nu este întotdeauna evidentă.
Ceea ce este evident este că țările bogate sunt responsabile pentru generarea crizei climatice și, prin urmare, au responsabilitatea morală de a ajuta țările mai sărace să facă față consecințelor. Comunitatea internațională are dreptate să exploreze opțiunile de transfer de resurse pentru finanțarea schimbărilor climatice către țările cu venituri mici. Având în vedere nealinierea riscurilor și a nevoilor de finanțare, va fi nevoie de un meniu de instrumente pentru țările cu venituri medii și mici.
Datoriile externe contra investiții în protecția mediului pot fi o opțiune printre altele. Acestea ar putea fi implementate folosind o structură de tip Brady, care poate rezolva problema dublă de scalare și de mobilizare a fluxurilor din sectorul privat. Mobilizarea atât a finanțării private, cât și publice va fi esențială și va necesita crearea de piețe lichide pentru obligațiunile climatice și, probabil, unele îmbunătățiri de credit într-un aranjament Brady tripartit.
Pentru a facilita procesul, FMI și băncile de dezvoltare multilaterală ar putea structura reducerea condiționată a datoriilor și ar putea oferi diverse îmbunătățiri. De exemplu, FMI ar putea folosi drepturi speciale de tragere reciclate pentru a împrumuta țărilor cu venituri mici resursele de care au nevoie pentru a obține garanții pentru obligațiunile Brady ecologice. Creditorii privați și publici ar fi de acord să-și schimbe obligațiunile cu o reducere mare pentru aceste obligațiuni ecologice, oferind astfel țării spațiu fiscal pentru cheltuielile pentru proiecte climatice. Gestionarea și monitorizarea investițiilor de reducere și climă ar putea fi efectuate folosind modelul fondurilor fiduciare care au fost încercate și testate în tranzacțiile anterioare din natură.
Un „pact de mediu Brady” ar putea mobiliza fluxurile publice și private în finanțarea climatică în țări care suferă atât de îndatorare mare, cât și de risc climatic. Nu ar fi nici un remediu magic și nici felul principal de mâncare din meniul finanțării climatice. Dar ar putea face o mare diferență pentru unele dintre cele mai vulnerabile țări.
Beatrice Weder di Mauro este profesor de economie la Graduate Institute, Geneva.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2021. www.project-syndicate.org
