Generația mea a văzut primul film din seria „Superman” într-un cinematograf de stat. Era pe vremea comuniștilor și cinematografele erau de stat, ca de altfel majoritatea lucrurilor. În orașul meu erau două cinematografe, unul unde îți treceau șobolanii printre picioare în timpul filmelor și unul mai modern. Eu am văzut „Superman” în cel mai modern.
Nu știu prin ce miracol a trecut filmul de inepta cenzură comunistă, însă un lucru mi-a fost clar imediat după ce-am trăit povestea cu sufletul la gură: îmi doream să fiu Superman! (Sau măcar să-l cunosc și să îmi fie prieten, în fine…)
Multă vreme n-am știut de ce visam asta, de ce îmi doream să am puteri supranaturale. Desigur, prima explicație e că ar fi fost cool, deși pe vremea aceea se spunea „șmecher”. Nu neg nici acum c-ar fi cool să fii Superman, însă motivul adevărat pentru care aș vrea nu ține de spectacol, ci de superputerea de a face bine.
Au trecut peste 30 de ani de atunci. Visăm la fel, poate cu o viteză mai mare, Superman s-a certat cu alți supereroi, a salvat planeta de câteva ori, a murit. Apoi a reînviat și acum e bine, nu sunt traume în legătură cu care să ne facem probleme majore.
Probleme majore are însă omenirea. Cumva, aceleași pe care le avea și acum 40 de ani: lipsa apei, poluarea, nutriția proastă, încălzirea globală, lipsa muncitorilor calificați, lipsa educației, lipsa sau precaritatea siguranței personale.
„Ce ne face diferiți de trecut este faptul că suntem toți conștienți de aceste probleme.” Afirmația, dintr-un TED Talk din 2013, îi aparține lui Michael Porter, profesor la Harvard Business School, omul pe care „Fortune” îl caracterizează așa: „Michael Porter este cel mai faimos și cel mai influent profesor de business care a trăit vreodată”.
Vom vedea imediat, în mică parte, de ce.
Michael Porter are o experiență imensă cu mediul de afaceri, cu businessurile. Este strateg și conduce Institutul pentru Strategie și Concurență de la Harvard, unde studiază concurența între companii și la nivelul națiunilor.
Profesorul Porter pleacă de la lista problemelor cu care se confruntă omenirea, le trece prin filtrul experienței sale care include inclusiv crearea unor ONG-uri solide și își pune o întrebare simplă: de ce nu reușim să rezolvăm problemele mari ale omenirii nici după atâta timp? Tot Porter oferă un răspuns: din cauză că nu avem resurse. ONG-urile, instituțiile care au legătură cu guvernele sau cu administrațiile locale, nu au resurse, nu au bani să rezolve problemele la nivel mare, cu atât mai puțin global.
Care e soluția? Păi, să găsim resursele și să le folosim pentru a rezolva aceste probleme, spune Michael Porter.
Cum?
Vedeți, de asta nu suntem toți profesori la Harvard. Pentru că nu avem toți răspunsul la astfel de întrebări. Pentru șeful Institutului pentru Strategie și Concurență de la Harvard Business School, răspunsul e logic: trebuie să facem așa încât singurul lucru care produce bani să se implice în rezolvarea problemelor lumii. Adică să replicăm afacerile care produc profit în soluții pentru probleme ca poluarea, lipsa educației și așa mai departe.
Profitul înseamnă marja dintre prețul de producție și prețul de vânzare. Dacă acel produs e cerut de piață, această ecuație simplă se va multiplica la nesfârșit și se va autosusține.
Și atunci, revine întrebarea: cum implicăm afacerile în soluționarea marilor probleme ale omenirii, folosind modelul de business? Adică făcând profit care să susțină schimbarea, cu alte cuvinte cum produci valoare socială în același timp cu valoarea economică?
GOOD IS THE NEW COOL
Un concept recent spune că oamenii din marketing ar trebui să găsească toate soluțiile posibile pentru a-și determina clienții, adică companiile, să facă bine pentru societate. În cartea lor „Good Is The New Cool”, Afdhel Azis și Bobby Jones descriu, pe larg, mecanismele din spatele acestei teorii. Și vin cu exemple care arată că lucrurile acestea nu trăiesc doar în teorie, ci pot fi puse în practică. Afdhel Azis a condus ani la rând departamentele de marketing ale Procter & Gamble, Heineken, Absolut sau Nokia, la Londra și New York. Bobby Jones e unul dintre cei mai respectați oameni de marketing din SUA. Cu astfel de CV-uri în spate, cei doi spun lucrurile pe șleau: „Dacă noi, cei din marketing, nu începem să ne punem problema încălzirii globale și să propunem soluții, într-un final nu va mai fi cine să ne cumpere produsele”.
Am rezumat, cartea e excelentă și consistentă. Iar concluziile sunt clare: companiile trebuie să se implice în rezolvarea marilor probleme ale omenirii. Pe de o parte pentru că au banii, pe de altă parte știu să îi multiplice și, în fine – deloc de neglijat –, pentru că așa vor fi mai cool. Iar din spate vine o întreagă generație care cumpără, consumă și iubește chestiile cool.
„Good Is The New Cool” citează dintr-un interviu al lui Tex Gunning, CEO al TNT Express: „Liderii obișnuiți au grijă de ei și de familiile lor. Liderii buni au grijă de ei, de familiile lor și de o parte a comunității. Liderii remarcabili – și companiile extraordinare – nu au grijă doar de cei de mai sus, dar vor să și schimbe lumea. Vor să lase în urma lor o lume mai bună decât cea pe care au găsit-o”. Din nou, pare o treabă bună să îți asumi schimbarea la acest nivel, nu?
Ce se întâmplă în România?
Am hotărât recent să fiu foarte atent cu deșeurile din plastic. Am renunțat la PET-urile de 5 litri în care cumpăram apa de băut și am investit într-un sistem care produce apă potabilă. Încerc să nu folosesc mai mult curent electric decât am nevoie, ceea ce înseamnă că mă comport, adesea, ca un bătrânel posedat – sting lumina în urma celor din jur și (aproape sigur) bombănesc când fac asta.
Duc hainele vechi la reciclat în cele două lanțuri mari pe care le știu că primesc haine purtate. Duc ambalajele de sticlă în magazinele unde știu că se pot duce sticle, PET-uri și ambalaje de hârtie. Ca mine sunt mulți. Sunt convins că gesturile noastre mici contează în imaginea de ansamblu. Însă dacă vrem ca impactul să fie cu adevărat important, dacă vrem să rezolvăm problema, atunci avem nevoie de ajutorul companiilor.
Să luăm, de exemplu, problema deșeurilor de plastic. Magazinele care colectează plastic sunt destul de puține. Chiar și așa, implicarea lor e importantă. Rămân, totuși, două lucruri de rezolvat: frecvența cu care își golesc cutiile unde colectează plasticul și ceea ce fac cu deșeurile după ce le colectează. Fără să am pretenția că dețin adevărul sau soluția miraculoasă, îmi permit totuși să vin cu o idee: dacă toată industria de retail și-ar asuma colectarea plasticului, ar mai rămâne de rezolvat problema reutilizării acestuia.
Una dintre companiile producătoare de petrol și gaze din România experimentează deja într-o țară vecină transformarea plasticului în… petrol. „Experimentează” în sensul că experimentul e un succes. Imaginați-vă că reprezentanții industriei energetice din țara noastră s-ar așeza la aceeași masă și și-ar asuma rezolvarea problemei plasticului în România. Poate că ar fi câțiva care ar spune: „Sigur, investim, facem fabrici, transformăm plasticul în petrol, dar ce facem dacă nu vom avea destul plastic de la marile lanțuri de retail?”. Privind doar marile lacuri de acumulare românești și cantitatea imensă de PET-uri din ele, deja astfel de întrebări n-ar mai avea sens.
Și într-un caz, și în celălalt, companiile ar face profit. În primul caz, supermarketurile ar putea oferi un soi de bonificații pentru clienții care ar veni cu deșeuri, bonificații pe care le-ar primi făcând cumpărături în magazinul respectiv.
În Suedia, în 1995, eram student într-un program european de jurnalism. N-aveam bani și cumva și de aceea îmi amintesc cu mare plăcere că pentru patru canete goale de bere pe care le duceam la automatul de la intrarea în magazin obțineam echivalentul unei beri noi. De ce n-ar putea fi replicat modelul 20 de ani mai târziu în România?
Primul „Superman” l-am văzut într-un cinematograf de stat, așa cum erau toate cinematografele pe vremea aceea. Filmele care au urmat în serie le-am văzut în cinematografe noi, moderne, private, sau la televizor, acasă. Decorul s-a schimbat, actorul principal s-a schimbat, epoca s-a schimbat.
Singurul lucru care a rămas e acea dorință arzătoare: dorința de a fi Superman, pentru a putea face bine!
Astăzi, companiile pot face bine. Pot schimba lumea!
