Lipsa de autoritate a managerilor numiți politic
Autoritatea conducătorilor de instituții locale este subminată de intervenția conducătorilor de instituții centrale; de exemplu, la desfășurarea ședințelor de informare organizate la nivel UAT, reprezentanții ministerelor transmit managerilor indicații referitoare la unele obiective, de regulă politice, că trebuie realizate. În cazul ședintelor decizionale la care participă miniștri sau alți reprezentanți guvernamentali sunt „propuse” acele variante de decizie care satisfac interese politice, chiar dacă sunt în defavoarea intereselor instituției (serviciului) respectiv). În cazul așa numitelor ședințe de conciliere, miniștrii sau alți conducători ai organelor centrale, propun soluții „partinice” favorizând o anumita instituție, în detrimentul alteia.
Intervenția autorităților centrale în activitatea serviciilor deconcentrate se realizează legal prin instrucțiuni ale ministerului de resort, prin ordine ale miniștrilor, prefecților, prin circulare sau prin hotărâri ale organelor de control. Mai grav decât atât este faptul că ordinele prefectului nu sunt sancționate nici atunci când conțin dispoziții ilicite, singura codiție de management public fiind aceea de a respecta voința politică a celui care l-a numit în funcție [1]. Acest fenomen – cunoscut în dreptul civil sub numele de tutelă (Lat. tutela, ae = grijă, ocrotire) – se manifestă în formă mascată și în sfera managementului public din moment ce autoritățile ierarhic superioare supraveghează, controlează și reformează deciziile instituțiilor publice, ierarhic inferioare.
Controlul politic asupra managerilor afectează grav autoritatea acestora, din cauză că puterea lui de a comanda subordonaților se reduce; subordonații vor executa mai degrabă politica partidului din care fac parte, decât politica managerului. Eficiența actului de conducere este cu atât mai redusă, cu cât prestigiul managerului este mai afectat de deciziile exterioare și superioare instituției sau serviciului public. Se creează un cerc vicios; pe de o parte, crește puterea managerului susținut politic, deși legitimitatea lui nu se mai sprijină pe valori morale, culturale, profesionale, sociale etc. Dacă autoritatea legitimă este singurul criteriu social care permite exercitarea puterii executive, atunci nici un manager nu se poate bucura de apreciere, dacă nu are (sau nu pare a avea) autoritate legitimă. Trebuie să ținem seama de faptul că există o diferență fundamentală între legalitate și autoritate, deoarece în drept legalitatea conferă autoritate, spre deosebire de politică, unde autoritatea, nu creează doar aparența unei legalități [2].
