Managementul public: profesie sau profesionalism? (I)

Date:

1. Profesionalismul și legitimitatea managerului

Profesionalismul este, din ce în ce mai mult, o condiție sine qua non pentru stabilirea unei ierarhii sociale, în virtutea căreia conducătorii de instituții publice se situează mai sus sau mai jos în structura piramidală a statului. Legitimitatea unei anumite poziții sociale este cu atât mai solidă, cu cât profesionalismul managerului este mai mare. Totuși, reciproca nu este valabilă, pentru că o anumită poziție socială, nu determină în mod automat valoarea profesională a managerului. Pe de altă parte, legitimitatea unei anumite poziții sociale se apreciază potrivit unor argumente diferite: fie de natură economică (averea), fie de natură politică (puterea de decizie în stat), fie de natură ereditară (nobiliară) și altele. Statutul social-economic al unui manager nu poate genera calități profesionale prin sine însuși; el este doar un criteriu pentru a diferenția indivizii între ei. În fine, nici poziția de comandă de la nivel social, nu presupune, în mod necesar, o aumită capacitate profesională, deoarece exercitarea raporturilor de putere este reglementată prin lege, indiferent de calitățile celui ce exercită puterea. Datorită confuziei dintre semnificația ideonomică a valorii (profesionalismul) și semnificația socionomică (validitatea), un manager poate fi considerat un „profesionist” pentru merite fictive; așa se explică faptul că un manager primește atît onoruri publice (funcții), cât și onoruri private (respect), în virtutea poziției sociale, și nu a valorii lui socio-profesionale. Cea mai gravă consecință este faptul că managerul caută să atingă o anumită poziție socială, pentru a se auto-legitima, pentru a beneficia de o poziție socială pe care nu merită, în loc să-și ridice gradul de pregătire profesională, pentru a merita acea poziție.
Profesionalismul trebuie abordat și apreciat, în sfera managementului, din trei perspective diferite. Primo, din unghiul ideonomiei, profesionalismul definește calitatea unui manager de a acționa conform unor idei, principii și teorii ale conducerii [1]. Secundo, din unghiul socionomiei, profesionalismul definește calitatea socio-profesională managerului, demostrată prin competența și eficiența activității într-un anumit domeniu. Trebuie să precizăm că profesionalismul este adesea circumscris prin norme și proceduri care exced legii; unele norme cu caracter profesional sunt aplicabile și altor categorii de subiecți de drept, formând ceea ce se numește codul etic al profesiei. Așadar, capacitatea profesională se întemeiază (dincolo de valorile sociale pe care le respectă) și pe valori specifice unei profesii; însă nimic nu se opune, spune N. Popa, ca aceste norme de conduită să fie edictate și înzestrate cu puterea coercitivă a legii, devenind astfel norme de lege [2]. Terzo, profesionalismul trebuie recunoscut, în sens politonomic, în virtutea faptului că este o calitate socială, reglementată prin lege, care garantează juridic raporturi de putere, atât între stat și cetățeni, cât și între conducătorii de instituții publice și funcționari. Caracterul politonomic al profesionalismului se manifestă prin faptul că acționează ca un sistem de constrângere (normativ), care produce discriminare între conducător și subordonat.
Cea mai spinoasă problemă a managementului constă în stabilirea criteriilor după care poate fi recunoscut profesionalismul. În economia capitalistă sunt folosite criteriile de apreciere de tip „utilitarist”, deoarece acestea compară mărimi specifice, prin intermediul cărora se poate determina eficiența economică a activității unui manager. Metodele utilitariste de apreciere a valorii profesionale inversează raportul real dintre calitatea profesională a managerului și calitatea activității lui; de pildă, câștigurile obținute de un manager sunt considerate o dovadă a profesionalismului său, deși, în realitate, raportul de cauzalitate este invers. În același mod, se consideră că frecvența și continuitatea unor succese profesionale sunt dovezi de valoare; din păcate, dacă nu adăugăm și un criteriu moral, ajungem în situația absurdă de a recunoaște profesionalismul unui infractor, care întregistrează „succese” fără a avea nicio calitate morală. Ca urmare, varietatea și complexitatea metodelor de recunoaștere a valorii profesionale nu trebuie să excludă valorile morale tradiționale; menținerea tradițiilor este importantă, pentru că permite recunoașterea socială a profesionistului, nu doar recunoașterea lui ca manager util social. Deși această distincție este subtilă, ea este importantă din perspectivă socionomică, pentru că surprinde corelația dintre calitățile socio-profesionale și motivația care a stat la baza acțiunii managerului.
O motivație imorală nu poate legitima o calitate profesională, chiar dacă succesul unei activități dovedește profesionalismul unui manager. Valoarea managerului depinde direct de modalitatea în care un manager își respectă profesia, în primul rând prin îndeplinirea obligațiilor conform cu normele specifice domeniului în care activează. Respectul pentru o profesie devine un model pentru ceilalți indivizi care practică aceeași activitate; altfel spus, managerul care-și respectă profesia își legitimează funcția (poziția) de conducere socială. Profesionalismul poate să ofere un model de valoare, în sens socionomic, numai dacă se exercită în conformitate cu normele specifice meseriei, a deontologiei; în sens contrar, nu putem aprecia drept calitate profesională nici o activitate neconformă cu principiile moralei sociale. Caracterul imoral al unei activități pune sub semnul întrebării însăși legitimitatea unei profesiuni; de pildă, a preoților care efectuează slujba religioasă pentru a obține foloase materiale, nu pentru a-l slăvi pe Dumnezeu; a funcționarilor care-și exercită funcția în interes personal, în loc să servească interesele cetățenilor; a polițistului corupt etc. Legitimitatea unui manager are și o semnificație socionomică, care este apreciată, de regulă, prin prisma nivelului de pregătire intelectuală (școli, universități, specializări etc.), ceea ce nu înseamnă că trebuie să confundăm ierahia socială cu aceea a diplomelor.
Legitimitatea trebuie corelată, printre altele, și cu statusul managerului [3]. În sfera managementului ne interesează statusurile profesionale, care se pot clasifica, la rândul lor, în statusuri formale (potrivit atribuțiilor din organigramă) sau informale, (dobândite pe baza caracteristicilor psiho-morale) ale managerului. Pe de altă parte, conform teoriei lui Ralph Linton, trebuie să ținem seama că statusul profesional, achiziționat de către un manager, trebuie corelat (integrat) cu celelalte statusuri: al originii sale sociale, al etniei, al religiei, al averii, ca și cu statusul rezidențial, care i-au fost „atribuite” prin naștere și apartenență, definind astfel un status global. Cu alte cuvinte, statusul profesional este doar unul dintre elementele care conferă legitimitate unui manager. Nu trebuie să neglijăm faptul că statusurile nu au aceeași importanță la nivel social; de regulă, managerul este definit de un status principal, un status cheie, care joacă rolul determinant în relațiile sociale și definește identitatea lui socială. Faptul că valoarea profesională este apreciată ca merit social, devine o motivație existențială pentru unele categorii sociale; de pildă, pentru oamenii de artă, pentru cercetători, pentru tehnicieni care se implică în management, nu și pentru liderii politici. Din cauza faptului că această capacitate profesională nu este întotdeauna recunoscută ca valoare socială, între statusul specific de manager și statusul formal atribuit de societate apare o discrepanță. Această contradicție are efecte nocive, atât în plan ideonomic, pentru că managerul își atribuie o valoare imaginară, cât și în plan socionomic, pentru că grupul (comunitatea) îi atribuie formal unui manager calități inexistente. Unele statusuri sociale sunt generatoare de conflicte prin însăși natura lor; în acest sens, pot fi amintite pozițiile ierarhice intermediare pe care le ocupă un manager, cum ar fi statusul profesional de maistru (nici muncitor, nici inginer) sau statusul de asistent universitar (nici student, nici profesor). Mai mult decât atât, în cazul în care statusurile profesionale se bazează pe impostură, și nu pe calități, atunci nu se falsifică doar statusul de valoare, ci și ierarhia socială bazată pe statusuri.

2. Profesionalismul sau „profesia” managerului?

Profesionalismul presupune o valoare morală, concept ce aparține deontologiei, dar care, dincolo de semnificația kantiană, definește responsabilitatea managerului în aplicarea normelor și principiilor socio-morale[4]. Tocmai din acest motiv etica managerială impune respectarea unor norme cum sunt conștiinciozitatea, devotamentul, corectitudinea sau neutralitatea care, după cum se poate observa, semnifică valori de ordin ideonomic (norme ideale)[5]. Există desigur și cerințe cu caracter socionomic, cum ar fi utilitatea, pentru ca, dincolo de etica profesională, activitatea (creația) să poată fi valorificată la nivel social, economic sau politic. Deontologia ca o știință a obligațiilor implică respectul normelor și a regulilor profesionale și, în acest sens, putem vorbi despre o logică a profesiunii care guverneaza o activitate, inclusiv de conducere. Ceea ce ne interesează, în sfera managementului, este faptul că profesionalismul nu implică în mod necesar și alte merite (atribute) sau calități umane[6]. Cu cât un manager este mai apreciat pentru profesionalismul său, cu atât mai mare este considerată valoarea sa socială; această teză presupune obligația profesionistului de a promova în management valorile specifice domeniului său de activitate.
Între capacitatea profesională și valoarea socială a managerului există o linie de demarcație; deși conformitatea cu regulile profesiei și respectul față de normele sociale sunt două condiții sine qua non ale profesionalismului, totuși ele fac demarcația dintre valoarea ideonomică (potrivit normelor ideale) și valoarea socionomică (potrivit normelor practice) ale managementului. În primul rând, pentru a determina valoarea personală a managerului, trebuie să facem distincția între statutul socio-profesional și de cel de prestigiu[7]. Dincolo de divergențele apărute între diverși sociologi cu privire la validitatea valorii profesionale, există un criteriu de apreciere aproape unanim, și anume, activitatea, efortul, în ultimă instanță munca depusă de un individ [8]. În teoria marxistă, ideea de valoare profesională are un rol minimal, subsidiar valorii de întrebuințare a forței de muncă, din simplu motiv că exploatarea se manifestă indiferent de valoarea proletarilor. Această idee se regăsește și astăzi în politicile sociale specifice statului binefăcător, welfare state, care stabilește prin lege plafoane minime de salariu, pe baza unor criterii economice și scopuri politice, fără a ține seama de valoarea profesională a fiecărui individ în parte. În al doilea rând, trebuie să facem distincție între ocupație și profesiune atunci când vrem să definim semnificația managementului. Ocupația, ca ansamblu de modele de comportament, conturează profesional un anumit statut social; în virtutea acestui statut, managerul poate pretinde celorlalți anumite calități, dar trebuie, la rândul său, să fie un model, adică să-și dovedească valoarea proprie.
Modelul de manager profesionist fundamentează profesionalismul, ca model de management. Tipurile de management se perpetuează prin intermediul acestor modele (simboluri), deoarece ele stabilesc (instituie) diverse statusuri sociale. Profesionalismul justifică simbolurile care definesc anumite categorii de elite sociale; exempli gratiae, academicienii, judecătorii, profesorii, medicii, militarii și alții poartă semne distinctive, uniforme, însemne ale autorității publice, medalii sau decorații pentru a se distinge față de ceilalți. Mai mult decât atât, există anumite simboluri care legitimează statusurile profesionale, deși ele nu implică valoare; de regulă, indivizii situați pe treptele superioare ale societății folosesc simboluri onorifice sau semne distinctive pentru a-și menține prestigiul social prin opulență: palate, iahturi, automobile, diplome și titluri cumpărate. Această legitimare a poziției sociale prin simboluri a permis ca o valoare profesională să fie înlocuită printr-un simbol al său[9].
Dincolo de capacitatea profesională, aprecierea socială a managerului depinde de modul în care el respectă normele de conduită publică; altfel spus, legitimitatea managerului depinde de o serie de condiții de validare socială, cum sunt credibilitatea, atitudinea civică, demnitatea sau seriozitatea celui care ocupă o funcție publică. Credibilitatea validează valoarea profesională deoarece generează încredere, atât în ceea ce privește profesionalismul unei persoane, cât și în ceea ce privește calitatea instituției la care activează acel manager. Integritatea, ca valoare morală, contribuie la definirea profesionalismului prin faptul că asigură neutralitatea, echidistanța și incoruptibilitatea unui manager. Chiar și ținuta, ca obligație de serviciu, legitimează conduita managerului, pentru că sugerează profesia; am amintit de ținutele obligatorii pentru magistrați, polițiști care au devenit simboluri ale profesiilor respective. Autoritatea, ca atribut al conduitei profesionale, definește transferul de putere de la stat la un reprezentant al său mandatat să o exercite; în sens ideonomic, autoritatea este un atribut al celui împuternicit, dar din punct de vedere politonomic ea rămâne un atribut al statului. În fine, seriozitatea trebuie inclusă între atributele profesionalismului, dacă se referă la modul de exercitare a atribuțiilor de serviciu; desigur că seriozitatea este importantă și în viața privată, numai că acest aspect, nu conferă nicio valoare profesională.
În definirea profesionalismului, nu trebuie neglijat faptul că o serie de criterii au caracter formal, descriptiv, cu privire la o serie de obligații de „serviciu”, fără să țină seama de obligațiile morale, sociale, legale; din păcate, obligațiile formale, nu implică, în niciun mod, calitatea morală a managerului. Criteriile formale de apreciere a profesionalismului sunt antiproductive: unui manager i se cere respect, deși el nu are niciun fel de considerație pentru cei din subordine; de asemenea, i se cere promptitudine, deși pentru un birocrat „timpul” n-are nicio relevanță; în același mod, obligația de confidențialitate, rămâne pur formală deoarece în practică informațiile secrete sunt folosite în beneficiul personal, integritatea, care interzice solicitarea sau acceptarea unor foloase necuvenite, rămâne un deziderat greu de atins. În fine, în teoria managementului sunt utilizate o serie de criterii cu caracter „tehnic” care apreciază profesionalitatea prin prisma unor standarde tehno-științifice. Trebuie apreciat faptul că, deși suntem în domeniul tehnic, nu s-a renunțat la semnificația morală a valorii profesionale; exempli gratiae, managerul este considerat responsabil sub aspect moral, deoarece implică decizii raționale prin prisma a ceea ce pune – sau nu – în valoare codul moral[10].

3. Conformismul – dușmanul profesionalismului

Conformismul este principalul dușman al profesionalismului; să nu uităm că, spre deosebire de deontologie, întemeiată pe respectarea conștientă a unor principii și valori morale, conformarea se referă la respectarea unor dispoziții formale, adesea neraționale. Această dihotomie a fost pusă în lumină de cercetările privind evaluarea managerilor publici, care au relevat faptul că există deosebiri majore între percepția proprie asupra calității lor profesionale și percepția pe care o au ceilalți cu privire la valoarea lor[11]. Totuși, între etică și conformitate există o punte de legătură logică, și anume, probitatea, care definește corectitudinea unei persoane față de propria profesie[12]. De fapt, profesionistul este managerul responsabil care s-a angajat solemn să-i servească pe beneficiarii de servicii publice, să-și onoreze obligațiile specifice și să ofere oportunități egale tuturor; cel mai vechi exemplu în acest sens este jurământul lui Hipocrate. Mai mult decât atât, în cazul managerilor publici se adaugă obligațiile derivate din lege care impun satisfacerea și menținerea în mod prioritar a interesului general, față de toate interesele particulare.
Conformismul este apreciat și încurajat de sistemul politic întrucât asigură aplicarea deciziilor de putere, indiferent de conțintul lor moral; capacitatea managerului întemeiată pe calități morale este repudiată de orice tip de putere, din cauza faptului că amenință sistemul de valori constituit pe criterii non-morale. Nerecunoașterea valorii morale a managerului de către puterea politică are efecte negative în plan ideonomic pentru că încalcă normele, principiile și valorile profesionale. Fenomenul poate fi observat cel mai bine în sfera administrației publice, unde numirile în funcții publice se fac pe criterii politice; managerul numit în funcție își modifică implicit statutul, întrucît este apreciat pentru conformism, și nu pentru capacitatea lui profesională. „Capacitatea” managerului va fi apreciată doar prin prisma servilismului, a loialității și a subordonării față de liderul (grupul) politic care că l-a numit și care îl menține în funcție.
Principiul subordonării politice „mutilează” sistemele de apreciere bazate pe profesionalism, în special pentru faptul că managerul, numit, are obligația de a respecta ordinele patronului politic, indiferent de legalitatea lor. Un manager numit într-o funcție de conducere este apreciat cu atît mai mult, cu cât execută mai rapid și mai exact ordinele primite, în loc să fie apreciat pentru profesionalism; din păcate, obligația de conformare are caracter imperativ, fiind prevăzută, fără excepție, în toate regulamentele de organizare și funcționare ale instituțiilor publice, în regulamentele de ordine interioară, ca și în statutele profesionale. În mod paradoxal, criteriul numit loialitate politică înlocuiește criteriul numit profesionalitat, și devine singurul standard pentru aprecierea unei persoane. Este adevărat că deontologia presupune loialitatea față de o instituție, numai că ea trebuie să fie rațională, profesională, morală, și nu de conformare la comandă politică. Dacă loialitatea însumează o serie de calități (cinste, corectitudine, fidelitate, respectarea angajamentelor asumate), atunci trebuie să observăm că, din cauza deciziilor politice, ele își pierd conținutul moral și devin „valori” politice. În management acest efect este profund nociv, întrucât profesionalismul este cu adevărat valoros dacă și numai dacă exprimă libertatea de opțiune a managerului. Din cauza instituționalizării unor criterii politice de apreciere a managerilor de instituții publice au fost eliminate elitele profesionale; s-au instituționalizat „valori” formale pentru managerii care sunt recrutați aproape exclusiv dintre membri sau lideri de partid. O serie de calități „profesionale” sunt recunoscute formal tuturor persoanelor numite în funcții de conducere, pe criterii politice, deși nu sunt reale; în mod absurd, lipsa unei profesii a devenit o condiție a „profesionalismului”(?!). Sistemul politico-juridic a înlocuit criteriile profesionale cu cele formale pentru a se auto-proteja; la rîndul său, sistemul politic protejează acest statut formal al profesionistului prin norme juridice, de pildă prin regula asigurării stabilității în funcție.
Conformismul limitează profesonalismul, utilizînd chiar armele deontologiei. Între ethosul moral și cel politic se stabilește un consens cu privire la sistemul de apreciere a valorii profesionale, fie prin coruperea de către puterea politică a dizidenților (intelectuali, moraliști, conservatori ai tradițiilor etc.), fie pur și simplu prin tranzacții comerciale prin care sunt cumpărate drepturile de autor ale unor experți; prin corupție, valorile specifice moralei sociale devin proprietatea unor companii private[13]. Prin patronajul politic al managerilor, conținutul socio-moral a profesionalismului a fost minimalizat și transformat în literă moartă, lipsită de importanță; de pildă, cariera, considerată inițial o formă de promovare în ierarhia politico-administrativă pe baza meritelor profesionale, s-a transformat în carierism prin instituționalizarea „meritelor” politice. Pe de altă parte, există valori morale care sunt greu de conciliat profesional, nu pentru că tehnic este imposibil, ci pentru că politic s-ar îngrădi libertatea de gândire sau de opțiune a unui manager. În acest sens, în activitatea magistraților, a demnitarilor și funcționarilor publici apare adesea un conflict între discernământ și conformarea legală; deși discernământul definește o valoare rațională în alegerea unei soluții, totuși, legea stabilește alte criterii pentru adoptarea unor soluții. Prin absurd, dacă principiul discernământului ar exclude orice influență care limitează libertatea de opțiune a managerului, atunci ar trebui exclusă și influența legii[14]. În același sens, putem observa că un principiu specific deontologiei, așa cum este confidențialitatea, care se referă la obligația de a păstra secretul informațiilor pe care le obține managerul în timpul exercitării funcției sale, a fost deturnat de conformism în loialitate politică. Informația, ca orice bun necorporal, a devenit din ce în ce mai mult obiect al proprietății private, ceea ce a dus la apariția unor noi valori profesionale în tehnologia informației.
Profesionalismul se „conformează” evident noilor valori specifice comunicației și informaticii; astfel, abrevierea „html”, hypertext mark-up language, definește ruptura pe care informatica a introdus-o în relația individului cu textul, întrucît duce la uniformizarea diferitelor categorii de texte și șterge, odată cu diversitatea suporturilor materiale, ierarhia care domină lumea scrisului după inventarea tiparului (cartea, revista, anunțul, ziarul etc.). Hypertext se referă la o legătură virtuală între texte; informatica leagă între ele texte al căror număr este nelimitat, o întindere imprecisă în care te poți pierde sau te poți chiar îneca[15]. Abrevierea „www”, world wide web, se referă la o ruptură în istoria informaticii: inițial, utilizatorii de informații erau conectați la un singur calculator, din care utilizau o parte de resurse, conform procedurilor și limitelor impuse de proprietarul calculatorului. În cel mai fericit caz, utilizatorul unui terminal putea comunica în circuit închis (intranet) cu celalți utilizatori conectați la același calculator. Ulterior, acest model piramidal a fost contestat de centrele de cercetare și s-a ajuns la interconectarea lor (internet). În fine, s-a creat la un labirint de comunicații (web) care conectează, la nivel mondial, computere de toate tipurile. Cel mai important efect al informaticii rezidă în faptul că conferă valoare intelectuală creatorului; ca urmare, sistemul de valori nu mai depinde de performanțele calculatorului, ci de dreptul de proprietate intelectuală. Acest nou model de comunicare relevă că lupta de concurență nu mai depinde de calitatea materialelor, ci de calitatea oamenilor; altfel spus, proprietatea intelectuală asigură dominarea pieței prin stăpânirea regulilor de comunicare[16]. În fine, abrevierea „PC”, personal computer, ne interesează pentru că semnifică o „personalizare” a instrumentului de lucru; după cum afirmă Leroi-Gourhan, fiecare instrument înscrie și amplifică, într-un obiect material, o aptitudine a omului biologic[17].

4. Responsabilitatea și răspunderea managerială

Valoarea socio-profesională a managerului, nu poate fi separată de responsabilitatea exercitării unei profesii; lato sensu, responsabilitatea presupune exercitarea unei funcții în conformitate cu toate actele normative în vigoare. Cel mai mare impediment în recunoașterea socială a calităților profesionale derivă din existența unor conflicte de lege care instituie criterii diferite de apreciere a meritelor; de pildă, atunci când procedurile administrative sau normele de aplicare ale legii sunt contradictorii, un manager trebuie să aleagă o anumită variantă. Dacă managerul unei instituții publice respectă litera legii, el are meritul de a fi un apărător al dreptului și statului, chiar dacă el ar încălca drepturi și libertăți cetățenești; dimpotrivă, dacă managerul nu ține seama de lege, el are meritul de fi un apărător al drepturilor și libertăților cetățenești. Se poate observa că, în deontologia funcției publice, s-a consacrat principiul că legea, sau norme ale ei, nu pot fi piedici pentru realizarea unor drepturi atunci când conținutul legii presupune conferirea acelui drept. În teoria cu privire la legalitatea unei activități, se susține, din ce în ce mai justificat, necesitatea de a soluționa practic problemele cetățeanului conform principiilor deontologice care guvernează administrația. Ca urmare, capacitatea profesională a unui manager nu depinde doar de respectarea normelor deontologice, dar și de respectarea normelor formale. Odată fixate prin norme juridice, obligațiile profesionale devin criterii de apreciere a managerului; de pildă, responsabilitatea, care semnifică un merit moral, devine răspundere în sens juridic atunci cînd este stabilită prin lege.
Responsabilitatea conferă legitimitate managerului în virtutea faptului că influențează relațiile cu subordonații; în acest sens, s-a propus ca, în locul principiului o persoană (egal) o sarcină, să fie introdus un principiu nou, și anume, o persoană (egal) mai multe atribuții[18]. Dacă acceptăm această idee, atunci trebuie să acceptăm și consecința, respectiv faptul că răspunderea profesională reflectă un anumit tip de corectitudine socială; altfel spus, ea exclude incorectitudinea morală de genul servilismului, lingușirii, minciunii și tertipurilor, care au ca scop avantajul personal, menținerea poziției de conducere, accesul mai rapid în funcții sau posturi de comandă socială. Responsabilitatea morală în relațiile socio-profesionale conferă legitimitate managerului, mai ales pentru faptul că impune integritatea, raporturile de cooperare, sentimentul de solidaritate, și meritele tradiționale ale acelei instituții, la nivel social. Funcția de conducere socială a managerului determină partajarea responsabilității între factorii de decizie și angajați; valoarea profesională a jurnaliștilor diferă de valoarea profesională a patronilor, pentru că, în primul caz, acționează sistemul de apreciere ideonomic (criteriile morale), iar în al doilea caz, intervine sistemul socionomic (criteriile de eficiență sau profit).
Responsabilitatea este instituită ca răspundere profesională prin statute, regulamente sau norme juridice (sau non-juridice) specifice fiecărui domeniu de activitate. Răspunderea derivă din normele juridice, lato sensu, întrucât ele stabilesc condițiile legale pentru exercitarea unei profesii, dar și din normele nonjuridice, fixate prin statute, regulamente sau instrucțiuni specifice unor anumite profesii. În plus, la actele normative originare se adaugă și regulile corporatiste din regulamentele de ordine interioară ale fiecarei organizații profesionale în parte. Regulamentele profesionale sunt, de fapt, sisteme de responsabilizare care acționează atît pentru protecția drepturilor și libertăților angajaților, inclusiv a managerului, cât și pentru protecția valorilor instituționale. Responsabilitatea profesională implică limitarea libertății de acțiune, fiind justificată de scopul realizării obiectivelor instituției; din păcate, acest fapt duce la concluzia falsă că profesionalismul este sinonim cu subordonarea mecanică față de regulamente. Deși responsabilitatea profesională limitează libertatea de acțiune a managerului, totuși trebuie avut în vedere și rezultatul; după atingerea obiectivelor comune ale instituției, toți funcționarii vor beneficia de rezultate, potrivit contribuției proprii. Toate aceste „normative” ce instituie responsabilități asigură profesionalismul managerului, cu atât mai mult cu cât „normativele” sunt mai riguroase și mai detaliate decât legea. Deși normele deontologice sunt de natură socio-profesională, nonjuridice, totuși ele sunt sancționate, de regulă, prin norme juridice; în acest sens, se afirmă ca principiile deontologice își găsesc sursa în morală și în sancțiunile în drept. În general, puterea legislativă sancționează (garantează) codurile profesionale pe care puterea executivă le elaborează împreună cu organizațiile patronale, cu sindicatele și cu asociațiile neguvernamentale.
(va urma)
BIBLIOGRAFIE

[1] În acest sens este utilizat termenul „deontologie”, provenit din limba greacă, unde deontos = ceea ce trebuie, şi logos = ştiinţă. Deontologia, ca etică profesională, a fost mult timp de natură cutumiară, cu trăsături ce o apropiau mai mult de morală; de-abia în secolul trecut, normele scrise ale dreptului au fost introduse şi în acest domeniu, iar astăzi izvoarele acestor norme sunt destul de diverse.
[2] Popa Nicolae, 1995, „Teoria dreptului şi statului”. Ed. Juridică, Bucureşti.
[3] Orice status poate fi grupat într-una din cele trei categorii, biologice, familiale si extrafamiliale – profesionale, economice, culturale. E. K. Wilson, 1966, „Sociology”.  The Dorsey Press.
[4] I. Kant este filosoful care a impus semnificaţia ideonomică al normelor morale practice: legea însăşi trebuie să fie scopul unei voinţe morale bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu depinde de simţuri. Kant Immanuel, 2010, „Critica rațiunii practice”, Univers Enciclopedic, București.
[5] Anton Parlagi, 2017, Deontologia…Editura ProUniversitaria, part.2, pp. 58-93
[6] Faptul că un chirurg efectuează cu succes o operaţie defineşte valoarea lui profesională, fără a implica în mod automat şi alte valori de ordin etic, estetic, social etc; de pildă, este posibil ca medicul să fi încălcat regulamentele privind obţinerea consimţământului pentru efectuarea unui transplant de organe, dar acţionat pentru binele pacientului.
[7] R.W. Trumkin estimează că diversele tipuri de statut influenţează concomitent viaţa psihică și, în această ecuație, atribuie o importanță mai mare statutului de prestigiu decât celui profesional (economic). R. Bastide critică această ipoteză şi relevă faptul că, adesea, sentimentul de securitate este legat de statutul economic al individului. Anthropologie appliquée (1971)
[8] Când a redactat  Declaraţia de independenţă,  Thomas Jefferson a preluat ideile expuse în capitolul 5 al lucrării
Second Treatise of Civil Government,  de John Locke, în care este descrisă o societate în care proprietatea este fundamentată prin muncă. Pentru Marx, munca este o activitate care produce plusvaloare, nu și valoare; pentru
H. Arend munca are o semnificație mai largă, în sens de acțiune umană; pentru H. Marcuse munca este o formă
de alienare, de îndepărtare a omului de la scopul principal al vieții sale, plăcerea.
[9] Prin termenul de blue collar (gulere albastre) este definit statutul de muncitor manual, prin termenul de white
collar (gulere albe) este indicat statutul de tehnocrat fără funcții de conducere, iar prin eticheta Wright se face
referire la statutul indivizilor din clasa de mijloc a societăţii americane Wright Mills, 1951, „White Collar. The
american middle class” Oxford University Press, USA. 
[10] Tehnologul este responsabil atît pentru activitatea sa profesională, cît şi faţă de toţi cei care sunt afectaţi de ea,
nu numai faţă de organizația care l-a angajat. Bunge Mario, 1973, „Scientific Research. Strategy and Philosophy”.
Berlin, New York: Springer-Verlag. Reprinted as Philosophy of Science. 1998.
[11] Cercetările efectuate în spitale au arătat diferenţele de opinie dintre personalul medical şi pacienţi, în sensul că ceea ce primii considerau un merit era considerat de către pacienţi un abuz de putere, prin faptul că doctorii dictau programul de masă, de odihnă, de igienă și interziceau folosința unor obiecte etc. Rudolf H. Moos and Paul M. Insel, 1974, „Health and the Social Environment”. Heath & Co.D.
[12] Plecând de la Hegel, putem vorbi de o dialectică a corectitudinii exprimată clar de filosoful german: acelaşi
conţinut care este un drept este şi o datorie, şi ceea ce este o datorie este un drept. Cu alte cuvinte, profesionistul
are dreptul de a-şi exercita profesia, atâta timp cât înţelege că acea profesie este o datorie pentru el; orice alte criterii de valoare, nu pot înlocui lipsa de probitate.
[13] Meny Yves, 1992, „La corruption de la Republique”. Fayard, Paris.
[14] Când avem în vedere discernământul ca valoare profesională, trebuie să-l deosebim față de conceptul de discernământ (ca element subiectiv al codului penal privind capacitateamanagerului de a sta în procesul penal),
precum și față de discernămînt, ca element al capacităţii juridice de dispoziţie în materie civilă.
[15] Chartier R, 1997, „Le Livre en revolution. Entretiens avec Jean Lebrun”. Les Editions Textuel.
[16] Borrus M., Zysman J.,1997, „Globalization with borders; the rise of wintelism as the future of global competition. Industry and Innovation”.
[17] Leroi-Gourhan Andre,1964, „Le geste et la Parole”. Ed. Albin Michel, vol.I.
[18] Weisbord R. Marvin, 2012, „Productive Workplaces: Dignity, Meaning, and Community in the 21st Century”. 3rd Edition.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Rata şomajului în județul Ilfov în iunie 2024

Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) Ilfov...

Fonduri prin platforma Seedblink, pentru elevi din școli și licee

Platforma educațională digitală Spark Generation, din Cluj-Napoca, anunță că...

Împrumut Garanti BBVA Leasing de la BERD, în sprijinul IMM-urilor

Garanti BBVA Leasing, parte a Grupului Garanti BBVA...