Marile exploatații – premisa agriculturii performante

Date:

Nimeni nu poate contesta că unul din avantajele comparabile de care poate și trebuie să profite România îl reprezintă condițiile pedo-climatice de care dispune, extrem de favorabile pentru dezvoltarea agriculturii. Din păcate, modul în care s-au raportat la acest aspect autoritățile românești în cei 27 de ani post-decembriști lasă mult de dorit. Reformele fără noimă la care a fost supusă agricultura în intervalul menționat au avut drept rezultat transformarea țării noastre din exportator de produse agricole în importator masiv de asemenea produse. Realizarea unor producții care să facă față îndestulător cererii interne și să asigure cantități semnificative pentru export rămâne, deocamdată, doar un obiectiv ipotetic, stimulator de amintiri nostalgice.
Degeaba anumiți „specialiști” bat apa în piuă, prezentând în roz și exacerbând rolul micilor fermieri, de fapt, al milioanelor de gospodării de subzistență cu care ne-am ales în urma lichidării gospodăriilor colective și a gospodăriilor de stat. Ele sunt subvenționate de către stat, fără perspective reale de succes. „Fermierii” sunt încurajați doar să-și cultive terenurile, nu și să-și sporească producția, de care, de altfel, s-ar părea că nu prea ar fi nevoie pe piața internă, din moment ce aceasta este inundată cu produse din import.
Cu câteva zeci de kilograme de ceapă, varză, cartofi, morcovi sau roșii, cu 15-20 litri de lapte și câteva zeci de ouă, produse în micile gospodării de subzistență nu se poate face concurență hipermarketurilor importatoare de cantități masive de asemenea produse. În mod evident, micile gospodării nu pot asigura aprovizionarea ritmică a depozitelor și marilor magazine cu cantități suficiente de produse de calitate constantă. Pentru a conta în circuitul comercial actual, sunt necesare zeci și sute de tone de produse de aceeași calitate, care nu se pot obține în mici gospodării disparate. Ca să nu mai vorbim de exigențele de preț și calitate impuse de concurența cu produsele străine de pe piața internă sau de pătrunderea producătorilor români pe piețele externe.
Atâta timp cât agricultura autohtonă nu va dispune de mari producții de cereale, fructe, legume, carne și lactate, producții, ca să spunem așa, „de serie lungă” și de calitate superioară, ea nu va putea ține piept concurenței produselor din import și cu atât mai puțin să găsească nișe de desfacere în exterior. Iar asemenea producții nu pot fi realizate decât în cadrul unor mari exploatații agricole, dispunând de suprafețe de teren întinse, mecanizabile, potrivite pentru implementarea tehnologiilor moderne și aplicarea rezultatelor cercetării științifice. Doar marile exploatații și ferme pot asigura aprovizionarea ritmică a piețelor, atenuând caracterul sezonier al producției prin eșalonarea culturilor și diversificarea sortimentală, prin extinderea, pentru perioadele anotimpului rece, a culturilor succesive în culturi protejate în sere și solarii.


Reformatorii post-decembriști omit faptul că nu mai trăim acele vremuri când 80 la sută din populația țării locuia la sate, când agricultura noastră dispunea de milioane de țărani în vigoare, apți să-și muncească pământul. S-a acționat ignorându-se efectele trecerii anilor, procesul accelerat de industrializare și urbanizare din anii socialismului nevictorios și migrația, ulterioară, în țări occidentale dezvoltate, a unui număr impresionant de țărani, mai ales tineri, care au generat o penurie cronică de forță de muncă validă și calificată, în mediul rural. După aderarea României la Uniunea Europeană, procesul s-a accentuat, sute de sate fiind părăsite și lăsate de izbeliște. Populația rămasă în mediul rural nu mai are vârsta și rezistența fizică a țăranilor de altădată, nemaifiind disponibilă pentru munca grea la sapă, coasă, seceră, grajd etc.
În situația dată, problema cultivării corespunzătoare a terenurilor agricole ale țării devine o prioritate stringentă. Pentru executarea mecanizată a lucrărilor agricole de bază (arat, semănat, prășit, recoltat) sunt necesare mijloace tehnice de mare randament, de care ar trebui să beneficieze nu numai marile exploatații agricole, ci și cele circa patru milioane de gospodării de subzistență.
Alături de marile exploatații agricole aparținând, în prezent, unor proprietari privați, mulți dintre ei, din păcate, neautohtoni, un rol important în resuscitarea producției agricole ar putea să-l joace asociațiile țărănești, respectiv, cooperativele fermierilor, specializate pe diverse domenii de activitate, precum și anumite domenii ale statului administrate de către organe centrale sau locale. Este greșită opinia că proprietatea de stat ar fi o invenție comunistă. Ea are o istorie îndelungată, ale cărei începuturi se confundă cu însuși procesul apariției statului. În epoca modernă, în țara noastră, s-au constituit domenii ale statului prin secularizarea averilor mănăstirești care dețineau un sfert din teritoriul Principatelor Unite. Mai târziu, au luat ființă așa-zisele „domenii ale Coroanei”. În perioada interbelică, înainte de împroprietărirea țăranilor, din 1945, statul a fost cel mai important proprietar funciar autohton. Aceste domenii, cât și terenurile incluse în circuitul agricol prin desecările și îndiguirea Luncii Dunării și din alte zone, înfăptuite, după 1945, cu uriașele eforturi și investiții ale poporului român, nu trebuiau retrocedate, neputând fi confundate cu terenurile private confiscate abuziv în anii regimului totalitar și care, în mod legitim, au fost restituite proprietarilor după 1989.
Domeniile statului constituie o avuție inestimabilă a națiunii române, proprietatea funciară fiind corolarul firesc al acesteia. Pentru a-și putea îndeplini în mod adecvat obligațiile, un stat nu trebuie să fie sărac. În consecință, zestrea sa publică ar trebui să fie inviolabilă, garantată constituțional și la adăpost de orice tentativă de înstrăinare prin vânzare, retrocedare sau sub orice alt motiv. Faptul că, după 1989, s-a inițiat o campanie de lichidare a întreprinderilor agricole de stat (IAS-uri), a avut grave consecințe pentru agricultura românească. În urma aplicării planului ASAL, impus țării noastre de către foruri financiare internaționale, a rezultat distrugerea unui imens patrimoniu agricol, constând din terenuri întinse, amenajări hidroameliorative și sisteme de irigații, plantații pomiviticole, ferme și complexe zootehnice cu flux tehnologic industrial.
Au dispărut, astfel, marii noștri producători de carne și lapte, cu o productivitate a muncii comparabilă cu cea din țările dezvoltate și, implicit, cu un potențial de competitivitate corespunzător. „Bomboana de pe colivă” a constituit-o lichidarea, în urmă cu aproape două decenii, a întreprinderii de stat „COMTIM”, un combinat cu o producție anuală de un milion de porci și 14 mii bovine la îngrășat, integrat cu producția de nutrețuri, ferme de selecție, abatoare și fabrici de prelucrare a cărnii. În comparație cu fermele concurente de peste hotare, el producea carne de porc mai ieftină cu 50 dolari pe tonă.
Reglementările funciare existente, incoerente și incomplete, nu sunt în măsură să asigure protecția corespunzătoare a proprietății publice, lăsând deschise căi pentru abuzuri și afaceri imobiliare reprobabile. Folosind experiența altor țări membre ale Uniunii Europene, ar trebui luată în considerare posibilitatea renegocierii unor clauze de aderare vizând interzicerea vânzării pământului către persoane fizice sau juridice străine pentru o anumită perioadă de timp, de pildă, până când România nu va atinge nivelul de 80 la sută din media produsului intern brut pe cap de locuitor realizată în statele membre.
În contextul unei strategii sistemice privind viitorul agriculturii românești, accentul ar trebui pus pe marile exploatații, fie acestea de stat, private sau asociative. Agricultura modernă se bazează pe tehnologii complexe și pe investiții masive pe care nu și le pot permite fermierii de rând decât prin asociere în cooperative. Fermele constituite pe foste sau actuale domenii ale statului ar putea deveni model de exploatare pentru întregul sector agricol, așa cum au fost în perioada interbelică. Exemple elocvente în această privință sunt marile exploatații agricole cu investiții și management privat, constituite pe scheletul unor IAS-uri privatizate. Multe dintre ele sunt, deja, modele atractive de agricultură performantă. Popularizată prin Agenția de Consultanță și camerele agricole, prin filme documentare și publicații de profil, experiența lor poate fi molipsitoare, într-o competiție a valorilor pe plan național. Amplificarea și diversificarea rolului Agenției Domeniilor Statului ar putea să asigure un cadru unitar de aplicare a normelor și reglementărilor legale, pentru apărarea cu fermitate a patrimoniului de stat, inclusiv pentru recuperarea terenurilor luate cu japca de către profitorii și afaceriștii imobiliari.
Plantațiile de pomi și viță de vie care au suferit traume catastrofale de pe urma reformelor funciare și a retrocedărilor resimt nevoia unor investiții masive în vederea readucerii lor la viață, respectiv pentru întreținerea lor pe rod. Importăm 80 la sută din fructele necesare deoarece mari livezi intensive și superintensive, cu potențial de 35-50 tone la ha, de pe o suprafață de 50.000 ha au fost distruse. Acum, din suprafața pomicolă de 250.000 ha, numai 50-60.000 reprezintă plantații de interes comercial. În urma negocierilor cu Uniunea Europeană, România poate să cultive pomi pe 180.000 ha, dar pentru aceasta trebuie create condițiile adecvate marilor producții.
În ce privește producția zootehnică, în țările dezvoltate aceasta depășește 60 la sută din valoarea producției agricole, în timp ce în țara noastră ea s-a redus considerabil, ajungând la 30 la sută. Este important să înțelegem că zootehnia este dependentă de pământ, cum a fost dintotdeauna, și, ca atare, fărâmițarea terenurilor face dificilă sau chiar imposibilă realizarea unor performanțe comparabile cu posibilitățile marilor exploatații.
În concluzie, odată cu protejarea patrimoniului silvic, cu dezvoltarea marilor culturi cerealiere, cu refacerea fermelor zootehnice, vitipomicole și legumicole, a orezăriilor părăsite, stimularea – inclusiv financiară – a asocierii fermierilor în cooperative ar trebui să devină un obiectiv strategic. Pe lângă toate celelalte atribuții, marile exploatații agricole ar putea fi producătoare de material genetic performant (animale de rasă, material săditor, puieți, semințe din soiuri și hibrizi adaptați solurilor și condițiilor agro-pedo-climatice ale României), punând capăt dependenței inadmisibile față de importuri.

 

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Sectorul turistic se așteaptă la un 2024 puternic 

Turismul internațional este așteptat să recupereze în 2024 pe...

HIDROELECTRICA: Barajului Izvorul Muntelui – în perfectă siguranță după seism

În data de 28 martie 2024, în regiunea Moldova,...

Prevenirea fraudei: investiție-cheie pentru succesul businessului

de Denisa Simion (foto), Manager, Consultanță Financiară, Servicii Corporate...

OMNIASIG a plătit daune în baza polițelor de sănătate aproximativ  47 milioane de lei în 2023

OMNIASIG Vienna Insurance Group a plătit pentru cele aproximativ...