Naționalism, globalism și… fiscalitate

Dacă secolul XVIII ne-a dat drepturile civile, cel al XIX-lea, drepturile politice și cel următor pe cele sociale, se pare că secolul XXI s-a plictisit teribil amenințând cu desființarea tuturor acestora în pofida ambițiilor globaliste care, pe termen lung, nu au trecut niciodată testul istoriei. Or, faptul că naționalismul se înfățișează de niște decenii ca o himeră răvășită care, sub loviturile globalizării, refuză să piară ori să se lase azvârlit la coșul de gunoi al istoriei, ne îndreptățește să ne întrebăm fie și numai pentru o clipă cât de juste ar putea fi asemenea politici europene, dat fiind rolul și aportul pe care l-a avut naționalismul în procesul de emancipare și de defiscalizare a popoarele lumii de sub robia marilor imperii și, nu în ultimul rând, în procesul de conservare a trăsăturilor care astăzi ne definesc ca oameni, ne identifică ca națiune și ne particularizează ca o cultură multiseculară într-un areal geografic și istoric determinat. Or, tocmai această ofuscare față de ingratitudinea propagandistică a „agenților” dezinformării și ai rescrierii istoriei lumii ne obligă moral să ieșim din pasivitate și să dereticăm contextul social, politic și fiscal în vederea dezambiguizării și reabilitării naționalismului, desigur ca urmare a impactul colosal pe care l-a avut în procesul de formare a conștiinței civice și, implicit, a conștiinței fiscale, chiar dacă în zilele noastre pare să mai fi rămas doar puțin din aceasta.

Avându-și originile, ca și liberalismul și socialismul, în filozofia curentului Iluminist al sec. XVIII1, mai exact în epoca afirmării ideilor revoluționare de la 1789, naționalismul2 a fost, în pofida numeroaselor abordări pe care le-a primit de-a lungul timpului, acea stare de spirit a popoarelor lumii legată indestructibil de identitatea națională, de apartenența la un neam caracterizat prin limba comună, religie, etnicitate, areal teritorial și care a îmbrăcat, în secolul XIX, forma unor doctrine și ideologii revolute a căror menire istorică a fost să elibereze popoarele subjugate de sub dominația marilor imperii. Tocmai de aceea, ne permitem să susținem că, din punct de vedere politic și fiscal, naționalismul este însăși zdroaba unei națiuni pentru independență și autodeterminare, astfel ca un stat să nu mai fie tributar unui alt stat. Or, dacă întreaga filozofie a liberalismului economic a fost clădită pe principiul egoist că „lăcomia este bună”3, iar socialismul pe un egalitarism utopic și opresiv, mărturiile istoriei și ale titanilor scrisului românesc sunt incontestabile probe că naționalismul românesc nu a fost decât un exercițiu de conștiință – doar dacă nu-l declinăm arbitrar spre forme radicale –, în scopul apărării moștenirii culturale (limbă, habitat, tradiție, religie) și a libertății. Iar dacă în unele țări naționalismul a împrumutat unele semnificații (spre exemplu, în Franța, Italia și Germania dobândise pe lângă sensul de eliberare națională și alte sensuri, respectiv de patriotism exacerbat-șovinism, de grup situat la dreapta sau la extrema dreaptă a opiniei publice) în Marea Britanie și în România această noțiune s-a rezumat la manifestarea conștiinței naționale4 cu precizarea că la români a avut caracterul unei mișcări defensive, de apărare a valorilor tradiționale, de dăinuire, de conservare, adică o „ideologie care edifică ideea de națiune”5 sau o „ființă organică”, cum o numea N. Iorga, un „dat natural”6,cum spunea Nicolae Bălcescu, pentru ca „[…] sufletul (n.n. unui popor) să nu piară și să amorțească, ci din contră să poată crește și a se dezvolta”7. Practic, naționalismul, în pofida sensului peiorativ pe care încearcă să-l inducă actualele politici globaliste nu a reprezentat nimic altceva decât aspirația unei lumi asuprite către independență și păstrare a propriului sistem de valori. Așa cum preciza marele nostru filozof și om politic, Constantin Rădulescu-Motru (susținut de sociologi și istorici) „…de-a lungul istoriei, popoarele europene au trebuit să devină naționale pentru a-și păstra existenta, naționalismul fiind rodul unor împrejurări de fapt”8, iar naționalismul românesc s-a întrepătruns pe bună dreptate cu religia de bază și cu iubirea de neam, lucru care reiese fără tăgadă din mărturisirile celor mai prestigioși exponenți ai acestui curent: Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nicolae Ionescu etc.
Deși atitudinea refractară a românilor față de întregul sistem fiscal pe care „elitele” l-au impus în ultimele decenii se datorează fără putere de tăgadă rapacității și corupției clasei politice postdecembriste care a mers mână în mână cu un capitalism parazitar, acest lucru nu exclude, ci, dimpotrivă, întărește inechitatea pe care învingătorul globalist a impus-o învinsului naționalist ale cărui idei revoluționare de libertate și de neatârnare au presărat drumul istoriei moderne cu sânge și carne vie doar pentru ca noi să ne bucurăm de eliberare față de anxioasa și indelebila povară a birurilor fiscale. Oare tot acest teribil carnagiu a fost de prisos?!
Intuiția, fiica inteligentă a instinctului, care îndrăgește libertatea, comuniunea (ca formă de organizare superioară a comunității), europenizarea și coabitarea pașnică, dar se opune globalizării, ne alimentează gândul că undeva, la vârful controversatei „elite” decizionale, se vrea să devenim o „dună de nisip”. Dezinformarea popoarelor prin punerea pe seama naționalismului a ultimelor conflagrații mondiale9, poate să aibă legătură cu naționalismul german sau a altui stat (italian etc.) dar în nici un caz nu se interferează cu naționalismul românesc care a fost de cu totul o altă factură (mai sus evocată). Aceasta desigur în condițiile în care cel de al doilea război mondial nu cumva a fost, după cum sună un remarcabil publicist contemporan10 „…o perversă și sângeroasă cacealma, etapă strategică a obținerii mult trâmbițatei globalizări, adică a statului unic planetar”11.
Așadar, este de ordinul evidenței că tot ceea ce se întâmplă astăzi în sensul eliminării noțiunii de naționalism din sistemul de învățământ, din limbaj, concomitent îmbrățișarea etosului corporatist și cu „sifonarea” autonomiilor statelor naționale, nu poate fi decât expresia atitudinilor și politicilor subversive, resentimentare, de eradicare a ultimelor fortărețe ale conștiinței naționale pentru a face loc ereziilor globaliste și, evident, proiectului de formare a „omului nou” – un individ fără națiune, lipsit de transcendență, aparținător unei corporații și identificabil prin microcontroler integrat (CIP) –, un tabula rasa. Toate acestea coroborate cu politicile dictate astăzi de Bruxelles și, nu în ultimul rând, văzând prevederile art. 73 alin.(2) din Constituția României12, prin care s-a spulberat dreptul poporului român de a se împotrivi taxelor și impozitelor, au transformat România postdecembristă într-un „stat fiscal și multicultural”, dependent economic și politic, străinii reușind astfel în ultimele decenii să obțină, fără luptă, tot ceea ce nu au putut prin forța armelor de-a lungul întregii istorii, lucru care confirmă robustețea prezicerilor socio-politice ale marelui nostru naționalist Mihai Eminescu care, la sfârșitul secolului XIX, semnala că „Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie13 …guvernele „ajungând să atârne mai mult sau mai puțin de înrâuriri străine”14.
Cu un minim efort analitic față de epocile precedente, putem lesne observa că din punct de vedere fiscal societatea modernă a eliminat doar pedeapsa capitală și agresiunile fizice și, oarecum, a reușit pentru o relativă perioadă de timp să oblitereze revoltele sociale la scară largă. Iar acest lucru fie că se datorează unei „evoluții civilizatoare”, fie „succesului” teoriilor aplicative ale psihologiei care au stat la baza proiectului unei societăți conduse de un „stăpân invizibil” (consumerismul de azi) în cadrul căruia libertatea a fost înlocuită cu iluzia libertății, ne demonstrează că asemănările dintre epoci sunt de o similaritate dramatică.
De altfel, emeritul economist francez Pascal Salin spunea că „Spolierea este fundamentul acțiunii statale, iar fiscalitatea este arma esențială a acestei spolieri”15, iar fenomenologia socială ne arată că mijloacele de persuasiune clasice utilizate de antici, precum „Panem et circenses” (Circ și pâine) și, ulterior, cupiditatea care a împins povara fiscală dinspre bogați către săraci și pe care Codul nostru de procedură fiscală o numește sarcastic „justețea impunerii”, au dobândit asemenea dimensiuni la nivelul societății postmoderne încât nici Declarația Universală a Drepturilor Omului și nici teoriile psihologiei nu au pus capăt marasmului, nereușind să convingă liderii asupra necesității abolirii manipulării și a restructurării fiscalității. În schimb, tot mai conștientă de efectele malefice ale adâncirii fără precedent a prăpastiei dintre bogați și săraci, Uniunea Europeană și-a declinat parțial intenția – și numai la nivel declarativ – de a rezolva într-un mod indirect problema sărăciei generalizate printr-o anumită modalitate de redistribuire a resurselor economice (economie socială de piață și CSR) diligențe care până la momentul actual nu au produs rezultate relevante.

BIBLIOGRAFIE

1. Pompiliu Teodor, Romanian Political Enlightenment, în vol. Enlightenment and Romanian Society, Edited by Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 118.
2. Termenul provine din latinescul națio care înseamnă naștere sau loc de origine.
3. http://capitalismpepaine.ro/about/
4. Jacques Godechot, The New Concept of the Nations and its Diffusion în Europe, în Otto Dann, John Dinwiddy (eds.), Nationalism în the Age of French Revolution, London & Ronceverde, Hambledon Press, 1988, p. 16-17.
5. Dan Pavel, „Deșteaptă-te române!”. O cercetare în ideologia naționalismului, în „Polis”, nr. 2/1994, p. 153. De asemenea, R. Girardet, Encyclopedia Universalis, loc. cit., p. 17-19.
6. Christophe Jaffrelot, Câteva teorii despre națiune, în Națiune și naționalisme, concepție și coordonare editorială: Serge Cordellier, Élisabeth Poisson, traducere: Brândușa Prelipceanu, Postfață: Mirela-Lauminița Murgescu, București, Editura Corint, 2002, pp. 61-65.
7. N. Bălcescu, Opere, ed. Gh. și Elena Zane, vol. II, București, Editura Academiei, 1982, p. 111.
8. Constantin Rădulescu-Motru, op. cit, p. 124, 125. Acest punct de vedere este susținut, între alții, de Romulus Seișanu (Principiul naționalităților. Originea, evoluția și elementele constitutive ale naționalității, Editura Albatros, București, 1996, p. 8), Vasile Pârvan (Datoria vieții noastre, Editura Majadahonda, București, 1997, p.19) etc.
9. Idee împărtășită și de unii autori români. A se vedea L. Boia, Două secole de mitologie națională, p.52.
10. Dr. ec. Radu Mihai Crișan, Secretul sabiei de foc, Ediția a două revăzută, Cartea universitară București, 2006, p.12.
11. În sprijinul unei asemenea ipoteze de lucru autorul evoca consemnările strict personale ale lui Constantin Rădulescu-Motru care, în anul 1945, scria în agenda sa: „Victoria pe care o urmăresc aliații este în contra naționalismului, iar nu contra industrialismului, sau chiar a militarismului german” și pe care le coroborează atât cu discursul pregătit de Roosvelt, înainte de survenirea decesului, cât și cu mesajul succesorului său, Truman, care puneau accent pe bunele relații între națiuni. Așa se explică, în opinia autorului și apropierea dintre SUA și Rusia întemeiată pe o ură comună a celor două superputeri față de ideologia naționalistă.
12. Articolul 73 alin.(2) din Constituție prevede că „Nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale,…”
13. Mihai Eminescu, Economiștii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, p. 238, 239
14. Mihai Eminescu, Frază și adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., București, 1989, p. 31
15. Pascal Salin, Tirania fiscală, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2015, p.232, traducere și studiu introductiv de Gabriel Mursa.