_________________
HÉLÈNE LANDEMORE (foto)
Profesor de științe politice
la Universitatea Yale
Având în vedere urgența determinată de geopolitică și de climă de a elimina treptat combustibilii fosili și de a trece la o economie neutră din punctul de vedere al emisiilor de carbon, este tentant să se aloce mai multă putere de decizie experților acreditați. Cu toate acestea, orice avantaje pe care le-ar avea o abordare tehnocratică ar fi aproape sigur compensate de rezistența populară și pierderea încrederii publicului.
Planeta arde. avertismentele grupului interguvernamental privind schimbările climatice cu privire la consecințele creșterii temperaturilor devin din ce în ce mai serioase. Iar invazia Rusiei în Ucraina a declanșat o cursă, atât în Europa cât și în restul lumii, pentru obținerea independenței energetice prin transformări rapide ale economiei.
Având în vedere că decarbonizarea devine o prioritate atât de urgentă, este tentant să luăm în considerare scurtăturile politice. De ce să nu încercăm despotismul luminat sau „epistocrația” (guvernarea asigurată de experți), alegând cei mai buni oameni de știință și ingineri climatici și să-i împuternicim să ia deciziile pentru noi? De ce să nu îmbrățișăm metoda chineză de a implementa forțat schimbări radicale, îndepărtând orice rezistență naivă exprimată de cei de jos?
Adevărul este că nu poate exista decarbonizare fără democratizare. Pe cât de urgentă a devenit necesitatea de a găsi soluții la schimbările climatice, la fel de urgentă a devenit și necesitatea de a aborda nemulțumirea crescândă față de democrație. Fără a recapitula toți diferiții indicatori ai deziluziei democratice – de la sentimentul public nefavorabil la creșterea nivelului de abținere de la vot și scăderea încrederii în politicienii aleși și în instituțiile publice – este clar că mulți oameni consideră acum democrația mai mult o problemă decât o soluție.
Tentația tehnocrată
Dacă oamenii nu au încredere în modul în care reprezentanții lor aleși ar aborda problemele fundamentale de politică, cum ar fi securitatea națională, sănătatea publică, educația și așa mai departe, cum ar avea vreodată încredere în ei să gestioneze ceva atât de important, cu efecte pe termen lung și multidimensional ca schimbările climatice? O alternativă aparent rezonabilă este aceea de a apela la aceiași experți și oameni de știință care au oferit avertismente privind pericolele schimbărilor climatice de mai multe decenii.
Avantajele aparente ale unei abordări epistocrate sunt duble. În primul rând, pe lângă faptul că ar ști mai multe decât oricine despre schimbările climatice, oamenii de știință din domeniul climei și experții adiacenți ar putea să urmeze știința, neinfluențați de alte interese, de scepticii climatici, de alegătorii ignoranți și iraționali sau de mișcările sociale care se opun costurilor economice ale schimbării. Ar fi garantate astfel politici și legi bine informate, eficiente și lucrative pentru reducerea emisiilor de carbon.
În al doilea rând, liderii care nu sunt împovărați de mecanismele responsabilității democratice pot acționa rapid și decisiv. Așa cum am văzut în primele etape ale pandemiei de COVID-19, guvernul autoritar al Chinei a reușit să controleze virusul prin impunerea unor carantine masive asupra a milioane de oameni, construirea de noi spitale în doar câteva zile și trimiterea de măști și echipe de experți în străinătate pentru a ajuta alte țări. Între timp, cele mai multe democrații electorale au părut să se chinuie cu gestionarea timpurie a crizei, chiar dacă majoritatea au recuperat în cele din urmă.
Cum ar arăta o epistocrație climatică? Imaginați-vă că, pusă față în față cu creșterea rapidă a temperaturilor și evenimente climatice din ce în ce mai distructive (valuri ucigătoare de caniculă de tip „bulb umed”, inundații catastrofale, foamete provocată de secetă), comunitatea internațională creează un consiliu global pentru climă, care cuprinde experți relevanți din universități de prestigiu din întreaga lume.
Cu suficientă putere, acest consiliu ar putea pune rapid în aplicare politici de reducere a emisiilor de dioxid de carbon și ar putea înlocui orice legislație națională pe care o consideră incompatibilă cu propriile planuri (probabil cu sprijinul consiliilor pentru climă locale, cu un caracter epistocratic similar). Deși acest lucru ar însemna probabil sacrificarea a milioane de locuri de muncă sau privarea unor populații de bunurile și serviciile necesare, aceste costuri ar fi justificate în numele salvării planetei pentru restul omenirii și pentru generațiile viitoare. Ce ar fi greșit în asta?
Ies în evidență două mari probleme. În primul rând, deși schimbările climatice sunt adesea conceptualizate ca fiind o „singură” problemă, de fapt, sunt multe probleme interdependente care afectează fiecare domeniu posibil al vieții (agricultură, industrie, finanțe, transport, energie, educație, reproducere și așa mai departe). Existența unui segment independent de luare a deciziilor care ar fi strict legat de climă este implauzibilă. Complexitatea problemei ar introduce tot felul de incertitudini (dincolo de incertitudinea intrinsecă a modelării climatice). În cele din urmă, schimbările climatice ar trebui să fie recunoscute ca fiind doar una dintre multele probleme care apasă asupra viitorului omenirii. În acest context mai larg, mai incert, nu ar fi clar că experții au mai multă autoritate decât profanii.
În al doilea rând, și mai important, schimbările climatice nu sunt doar o problemă tehnică de predicție, motiv pentru care este o greșeală să abordăm această provocare ca pe o simplă întrebare: „Cum asigurăm neutralitatea carbonului până în 2050?”. Sarcinile decarbonizării pe scară largă pot fi distribuite în mai multe moduri, ceea ce înseamnă că lupta împotriva schimbărilor climatice va fi întotdeauna un proces eminamente politic care implică chestiuni legate de justiție și echitate. Cine ar trebui să sacrifice ce, și pentru al cui folos?
Acestea sunt, de asemenea, probleme morale dificile. Trebuie să luăm decizii nu doar despre lanțuri complexe de cauzalitate fizică, ci și despre ce și pe cine ar trebui să prețuim. Deși experții vor avea multe de spus despre lanțurile cauzale, ei nu au autoritatea de a dicta răspunsuri la a doua categorie de întrebări.
Soarta taxei pe carbon a președintelui francez Emmanuel Macron din 2018 ilustrează limitele unei abordări epistocrate. În teorie, o taxă pe carbon este o modalitate foarte bună de a-i convinge pe oameni să renunțe la combustibilii fosili. În practică, aceasta invită adesea la o reacție politică, deoarece efectele sale sunt distribuite inegal. În cazul lui Macron, „vestele galbene” (gilets jaunes) s-au opus unei creșteri a taxei pe combustibil care părea să-i pedepsească pe navetiștii din clasa muncitoare exurbană, fără a îi afecta pe locuitorii mai bogați ai orașului.
La nivel global, o politică de plafonare și tranzacționare poate părea o modalitate excelentă de a reduce emisiile de dioxid de carbon și alți poluanți în ansamblu. Dar din punctul de vedere al justiției, ridică întrebări evidente. De ce ar trebui să li se permită țărilor industrializate care sunt cele mai responsabile pentru schimbările climatice să continue să polueze? De ce ar trebui ca țările în curs de dezvoltare din sudul globului să suporte costurile decarbonizării, în special atunci când acestea suferă deja efectele exploatării economice de lungă durată și ale nedreptății din partea Nordului?
Nu există răspunsuri ușoare la astfel de întrebări, dar un lucru este clar: a da unei epistocrații de oameni de știință autoritatea asupra unor astfel de decizii are toate șansele de a înrăutăți lucrurile.
Imperativul justiției
Simpla recunoaștere a faptului că schimbările climatice reprezintă în cele din urmă o chestiune de justiție nu este suficientă. Termenul de „justiție climatică”, notează criticii, implică în mod fals că problema are loc numai la nivel global și în ansamblu. Dar pentru majoritatea oamenilor, aflați la niveluri inferioare pe scara puterii, schimbările climatice se referă mai degrabă la probleme locale, cum ar fi poluarea aerului, apa toxică, creșterea nivelului mării și expunerea diferențiată a unor comunități – de obicei celor negre, maro și indigene – la astfel de probleme. Și, dincolo de problema emisiilor de gaze cu efect de seră și a temperaturilor în creștere, există, de asemenea, problemele legate de pierderea biodiversității, poluarea și calitatea generală a vieții.
În plus, justiția climatică nu este doar o chestiune de justiție distributivă, ci și de justiție corectivă. Istoria și geografia au plasat unele țări în poziția de a fi cele mai responsabile pentru schimbările climatice, iar altele în poziția de a fi în primul rând victimele sale. Aceste modele istorice și geografice se intersectează, de asemenea, cu moștenirile rasiale și coloniale. Astfel, filosoful Olúfbími Táíwò susține că justiția climatică ar trebui corelată cu problema despăgubirilor pentru sclavie și colonizare, atât între cât și în interiorul țărilor.
Aceste probleme necesită o privire mai localizată. Jurnalista amerindiană Dina Gilio-Whitaker notează că „justiție ecologică” este un termen mai bun, deoarece axează dezbaterea asupra mediului imediat înconjurător al oamenilor, mai degrabă decât asupra unei entități abstracte, cum ar fi clima. Justiția ecologică ne cere să gândim într-un mod mai uman și mai centrat pe comunitate, în ceea ce privește dreptul la un mediu sănătos, nepoluat. După cum notează Michael Méndez, cercetător în politica de mediu, în Climate Change from the Streets, aceasta este o modalitate de „umanizare a schimbărilor climatice”.
Pentru a aborda schimbările climatice, trebuie să formulăm întrebări în moduri care nu separă aspectele tehnice, cauzale și instrumentale de valorile și preocupările locale de mediu. În loc să întrebăm: „Cum ajungem la net zero până în 2050?” ar trebui să ne întrebăm: „Cum ajungem la zero, cum păstrăm un mediu sănătos și conservăm biodiversitatea, asigurându-ne, în același timp, că soluțiile noastre sunt corecte pentru toate comunitățile afectate și că ele compensează pentru modelele preexistente de nedreptate?”
Guvernul lui Macron pare să fi absorbit parțial această lecție. Convenția cetățenilor privind clima pentru 2019-2020 a pus o întrebare cu o dimensiune clară a valorii: Cum să reducem emisiile de gaze cu efect de seră ale Franței cu 40% din nivelul anilor 1990 până în 2030, în spiritul corectitudinii sociale. În cadrul evenimentului, cei 150 de participanți au insistat să meargă mai departe, reintroducând problema biodiversității, a drepturilor pentru mediu și a recunoașterii infracțiunii de „ecocid”.
Aceste elemente suplimentare au reflectat parțial prezența reprezentanților din teritoriile franceze ultramarine, care reprezintă 70% din biodiversitatea franceză și au fost otrăvite de un pesticid cancerigen cunoscut sub numele de clordecon. Cetățenii din zonele ultramarine din Convenție au luptat pentru a aduce aceste probleme în față și în centrul discuției, corectând punctele oarbe ale participanților metropolitani.
Nu există alternativă
Având în vedere aceste probleme și exemple din lumea reală, ar trebui să fie evident că argumentul pentru epistocrație este, de fapt, un argument pentru autocrație. Atracția unei epistocrații nu este că experții vor conduce cel mai bine, este că ei vor fi capabili să decidă fără a fi nevoiți să consulte vasta populație. Avantajul lor este viteza și eficiența, nu cunoașterea în sine (cu atât mai puțin înțelepciunea).
Acest lucru ne aduce la motivul pentru care decarbonizarea nu poate avea succes fără democratizare. Chiar dacă acceptăm că epistocrația poate lua decizii mai repede, acest lucru reprezintă un avantaj numai dacă deciziile nu întâmpină rezistență. Dar nu va fi aproape niciodată cazul de așa ceva.
La ce bun o taxă pe carbon implementată rapid dacă declanșează proteste sociale în masă, care paralizează țara timp de luni de zile? Când vestele galbene au luat cu asalt străzile Parisului, autoritățile au trebuit să recurgă la represiunea polițienească. În cele din urmă, guvernul a cedat presiunii populare și a ales singura altă opțiune viabilă: să vorbească și să asculte.
Această alternativă a luat două forme complementare: o „Mare Dezbatere Națională”, care a durat două luni și a implicat aproximativ 2 milioane de persoane, și Convenția Cetățenilor, în care 150 de cetățeni selectați aleatoriu au generat 149 de prevederi pentru a reduce emisiile și a aborda probleme conexe. Pe baza acestor propuneri, Parlamentul francez a elaborat apoi cel mai ambițios proiect de lege privind schimbările climatice din istoria sa.
Lecția este că nici măcar și un guvern ales, cu un anumit grad de legitimitate, nu poate implementa cu forța o politică pe care publicul o consideră profund nedreaptă. Eficiența în faza inițială a unei abordări verticale a politicilor climatice este curând anulată de procesul îndelungat de abordare a opoziției populare și de restabilire a încrederii publice pierdute.
Cu siguranță, un sceptic ar putea spune: poate că Macron ar fi trebuit să folosească coerciția până la dizolvarea opoziției. Imaginați-vă impactul pe care l-ar fi putut avea impozitul pe combustibil asupra emisiilor, ca să nu mai vorbim de toate veniturile guvernamentale pe care le-ar fi generat în cei doi ani și jumătate de deliberare care au avut loc. Ar trebui, totuși, să respingem acest impuls autoritar și, în schimb, să consolidăm o versiune îmbunătățită a abordării democratice deliberative.
Democrația deschisă
Lecția marii dezbateri naționale și a Convenției Cetățenilor nu este că democrația deliberativă durează prea mult și este în cele din urmă ineficientă; este că astfel de procese și organisme trebuie să fie împuternicite să se asigure că recomandările lor sunt puse în aplicare – inclusiv la nivel mondial. În caz contrar, ele vor reproduce același tip de participare limitată, performativă, a cetățenilor, pe care o găsim în multe democrații electorale viciate de astăzi.
În cartea mea, Open Democracy: Reinventing Popular Rule for the Twenty-First Century, ofer o alternativă la guvernarea democratică centrată pe oficialii aleși care intră în contact cu alegătorii lor doar periodic (de obicei la fiecare câțiva ani). Un sistem mai bun, susțin eu, este centrat în jurul adunărilor de cetățeni obișnuiți, aleși prin tragere la sorți, care ar rămâne în contact permanent cu publicul larg.
Într-un astfel de sistem, ciclurile de feedback democratice sunt revitalizate, deoarece politica nu mai este în primul rând treaba politicienilor profesioniști. Cetățenii obișnuiți sunt reîmputerniciți ca surse de drept și de politică. Acest model se bazează pe intuiția din spatele democrației antice grecești: anume că fiecare membru al demosului are dreptul la un cuvânt de spus despre binele polisului (desigur, aderarea la demosuri ar fi mult mai incluzivă acum decât a fost acum două milenii).
Viziunea mea asupra democrației deschise se bazează pe cinci principii instituționale: drepturi de participare, deliberare, supremația majorității, reprezentare democratică și transparență. Din punct de vedere practic, democrația deschisă ar putea include în continuare o mulțime de instituții cu care suntem familiarizați, cum ar fi un executiv ales și o Curte Supremă numită. Dar puterea legislativă ar sta în mâinile cetățenilor obișnuiți, mai degrabă decât în ale elitelor alese. Ca și democrația antică, democrațiile deschise ar fi conduse în mare parte de ceea ce eu numesc reprezentanți „lotocratici”, selectați prin loterii civice.
Experimente din lumea reală
Deși nu există exemple actuale ale unei democrații pe deplin deschise, avem dovezi ample care să arate că organismele de cetățeni selectați aleatoriu pot face și fac recomandări bune și chiar cvasiproiecte de lege (ca în Franța). După cum arată un influent raport al OCDE din 2020, putem trage învățăminte din peste 300 de cazuri de procese deliberative bazate pe sortare din întreaga lume, dintre care multe s-au concentrat asupra problemelor climatice.
Două exemple recente ilustrează modul în care deliberările cetățenilor obișnuiți au determinat politicienii să ia măsuri în raport cu probleme de justiție ecologică. În 2010, o adunare de 25 de islandezi aleși a luat în considerare recomandările publicului larg și, în cele din urmă, a elaborat o propunere constituțională care conține dispoziții de referință pentru protecția mediului.
Preambulul, de exemplu, arată în mod clar faptul că guvernul ar trebui „să respecte diversitatea vieții oamenilor, a țării și a biosferei sale” și că oamenii aspiră „să lucreze în scopul păcii cu alte națiuni și al respectului pentru pământ și pentru întreaga omenire”. Articolele specifice continuă apoi să declare că „orice persoană are dreptul la un mediu sănătos și la o natură în care biodiversitatea este menținută” și că „dreptul naturii și al generațiilor viitoare [trebuie] să fie respectat”. Mai controversat, un articol cheie declară că toate resursele naturale care nu sunt deja proprietate privată vor fi considerate proprietate națională. Alte articole oferă cetățenilor dreptul la informare cu privire la mediu, precum și dreptul de a participa la pregătirea deciziilor viitoare care pot avea legătură cu mediul sau natura. Toate acestea sunt îmbunătățiri nu numai în ceea ce privește constituția Islandei, care datează din anul 1944, ci și în ceea ce privește setul de propuneri elaborate de experți, pe care adunarea le-a luat în considerare ca parte a deliberărilor sale.
Convenția cetățenilor francezi a arătat, de asemenea, că cetățenii obișnuiți pot avea performanțe mai bune atât decât experții, cât și decât oficialii aleși. Membrii săi au luat în considerare multe recomandări ale experților, dar le-au făcut mai compatibile cu obiectivele de justiție socială. Ei au respins, de asemenea, unele recomandări ale experților, inclusiv taxa pe carbon, considerate prea nedrepte și controversate. Și, în realizarea unui set convingător de propuneri, ei au dat dovadă de o mai bună performanță decât parlamentul francez, care nu a fost niciodată capabil să producă un proiect de lege ambițios privind clima.
Un exemplu ilustrativ al modului în care cetățenii au ajustat o recomandare a unui expert bine cunoscut, pentru a face ca aceasta să fie acceptabilă din punct de vedere social, vizează modernizarea locuințelor în scopul eficienței energetice. Propunerea finală a Convenției a fost de a face modernizarea obligatorie până în 2040, cu diferite sancțiuni pentru proprietarii de case care nu se conformează, dar și cu soluții fiscale pentru a ajuta persoanele cu venituri mai mici să-și renoveze casele.
Inițial, experții au oferit sfaturi contradictorii în această privință. În timp ce un antreprenor în domeniul social a susținut că o abordare de renovare în masă ar fi mai eficientă din punct de vedere al costurilor pe termen lung, un reprezentant al Agenției Naționale pentru Locuințe (al cărei principal electorat este reprezentat de familiile cu venituri mici) a susținut strategia unui set de măsuri mai graduale. Membrii adunării cetățenești au fost convinși că este necesară o abordare mai ambițioasă pentru atingerea obiectivului de reducere a emisiilor, dar au luat în considerare și problema justiției sociale prin includerea diferitelor măsuri redistributive.
Întrebarea care se pune acum este, desigur, dacă restul populației va aproba propunerile făcute de concetățenii care au fost temporar plasați în poziția de reprezentanți lotocratici. În cazul Islandei, un referendum privind propunerea constituțională a Adunării Cetățenești a fost aprobat de două treimi din populația cu drept de vot (și la întrebarea specifică dacă resursele naturale ar trebui naționalizate, 80% au răspuns afirmativ).
În cazul francez, membrii convenției s-au speriat în ultimul moment, respingând opțiunea de a-și supune propunerile unui referendum, însă un sondaj din iunie 2020 a stabilit că toate propunerile lor, cu excepția uneia, beneficiau de sprijin majoritar. Dispoziția de modernizare, care a fost atât cea mai bună pârghie pentru reducerea emisiilor de CO2, cât și una dintre cele mai coercitive și mai costisitoare propuneri individuale, a fost primită cu un nivel de aprobare surprinzător de mare, de 74%.
Într-o epocă în care încrederea este în declin, oamenii nu vor accepta soluții la schimbările climatice de la politicieni și experți care par departe și orbi față de experiențele lor. Dar procesele deliberative din lumea reală sugerează că vor susține recomandările minicomunităților care arată și gândesc ca ei. În Franța, trei din cinci persoane au considerat că această Convenție are legitimitatea de a face propuneri în numele lor.
Urgența democratizării
Soarta propunerilor islandeze și franceze vorbește despre dificultățile viitoare. În Islanda, reforma constituțională a fost în cele din urmă blocată de Parlament, care a fost supus presiunii lobbyiștilor care s-au opus naționalizării resurselor naturale. Și în Franța, doar 25% (cel mult) dintre recomandările Convenției au fost adoptate în lege sau încorporate în reglementări, tot din cauza lobby-ului în favoarea unor interese speciale. Concret, nu au fost adoptate dispoziția de modernizare și recunoașterea infracțiunii de ecocid.
Deși poate părea contraintuitiv, urgența schimbărilor climatice ne cere să evităm a continua să împuternicim o anumită clasă de experți. În schimb, trebuie să democratizăm radical sistemele noastre la toate nivelurile, pentru a conferi mai multă putere cetățenilor obișnuiți. Acest lucru se poate face prin intermediul adunărilor cetățenilor privind renovarea democratică, reformele constituționale și crearea de noi instituții pentru combaterea schimbărilor climatice.
La nivel global, putem sprijini (financiar și prin alte metode) următoarea iterație a adunării globale privind clima, care a convocat prima sa sesiune pilot în octombrie 2021 pe marginea COP26. Următoarea versiune trebuie să fie mai mare și mai vizibilă. Trebuie să punem mai multă presiune pe instituțiile internaționale și trebuie să punem democrația deschisă pe lista subiectelor pentru următorul summit pentru democrație al președintelui american Joe Biden.
Hélène Landemore, profesor de științe politice la Universitatea Yale,
este autorul Open Democracy (Princeton University Press, 2020) și contribuitor în viitorul volum Democracy in a Hotter Time (MIT Press, 2023), care va include o versiune extinsă a acestui comentariu.
©Project Syndicate, 2022. www.project-syndicate.org
