În vremurile actuale, cuvântul valoare pare lipsit de conținut sau cel puțin depreciat ori depersonalizat, cu atât mai mult dacă ne raportăm la valorile economiei.
Dacă școala clasică de gândire economică considera că valoarea unui bun economic era dată de cantitatea de muncă încorporată, iar neoclasicii arătau că valoarea bunurilor economice era determinată cu ajutorul prețului just, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, teorie de sorginte liberalistă, în prezent valoarea bunurilor economice este determinată în primul rând de interese egoiste, mult diferite față de maniera de abordare a acestora de către Adam Smith. Oare de ce?
Este foarte adevărat că lumea s-a schimbat considerabil față de lumea minunată a lui Adam Smith în care binele general era atins prin însumarea stărilor de bine (satisfacerea intereselor) ale tuturor agenților economici, actori ai vieții economice. De asemenea, sentimentele de moralitate și etică sunt mult diminuate sau au o intensitate ciclică, în funcție de loc, timp și factorii socio-politici.
În economie, satisfacerea intereselor vizează maximizarea profiturilor producătorilor cu minimum de efort și maximizarea utilității consumatorilor în condițiile unor restricții de buget și de preț. În această ecuație, preceptele de moralitate și etică apar, pe de o parte, în raportul nevoi-resurse, iar, pe de altă parte, în procesele de distribuire și redistribuire.
În ceea ce privește raportul nevoi-resurse, moralitatea ar trebui analizată prin costurile pe care le generează abordarea ineficientă și irațională a resurselor în procesul de producție, atât costuri economice (care conduc la scăderea gradului de profitabilitate și implicit a competitivității pe piață), cât și costuri sociale, curente (cum ar fi șomajul, mișcări revendicative, revolte sociale, cheltuieli publice excesive) și transferabile generațiilor viitoare (cu mediul înconjurător cauzat de risipa de resurse; cu învățământul și sănătatea, urmare a unei lipse de viziuni complexe a respectivelor sisteme, cu impact negativ asupra integrității fizice și psihice a individului). Am numit aceste costuri morale, chiar dacă ele par profund economice, deoarece agentul economic în procesul de decizie nu abordează componenta economică și prin prisma efectelor asupra societății în ansamblul său, cum ar fi risipa de energie, exploatarea irațională a capitalului tehnic și financiar, subutilizarea capitalului uman. De asemenea, aceste costuri apar și provoacă efecte perverse în economie, atunci când agenții economici nu țin seama de relația de cauzalitate dintre creșterile de productivitate și creșterile de venituri din economie. În acest caz, se încalcă o regulă minimală de moralitate economică, în sensul că salariatul are iluzia unei puteri de cumpărare prezente crescute, alimentată artificial, în dauna unei pierderi de bunăstare viitoare, raportată în prețuri reale.
În economiile contemporane unde diferențierea consumatorilor în funcție de mărimea venitului este foarte mare, relația dintre necesități și posibilități trebuie ajustată pe considerente sociale, curba Engel fiind mai degrabă o abordare verificată pe clasa consumatorilor cu venituri medii și mari. În cazul consumatorilor cu venituri mici, optimul paretian este greu de atins fără o componentă socială paternalistă, eventual o susținere etatistă care implică creșterea cheltuielilor publice. Consider că dacă agenții economici ar aborda actul economic ca pe o chestiune de moralitate, în sensul producerii de avuție, în condiții de competitivitate care să genereze locuri de muncă pe de o parte și venituri statului pe de altă parte, problema inegalității sociale ar fi mai puțin severă. Acest raționament poate fi valid în condițiile în care interesele economice vizează exclusiv principiile economiei concurențiale: libertatea de acțiune a agenților economici fără a încălca libertatea niciunui agent economic.
Totodată, moralitatea economică poate fi abordată prin prisma proceselor de distribuire și redistribuire. Procesul de distribuire trebuie să aibă la bază proporționalitatea aportului fiecărui factor de producție la actul economic, vizibilă în mărimea și dinamica venitului fiecărui factor de producție. Procesul de redistribuire este apanajul exclusiv al politicii bugetare a statului.
