Relațiile comerciale româno-germane: Retrospective și (…) perspective de recunoaștere a datoriilor istorice

Date:

Încă din anul 2010 atrăgeam atenția opiniei publice și, implicit autorităților, cu privire la o datorie istorică provenind din perioada subordonării României de către Germania hitleristă, generată în contextul relațiilor comerciale derulate pe baza acordului încheiat în anul 1935, privind „reglementarea plăţilor între imperiul german şi regatul României”.
La mai bine de șase ani de la această descoperire (rezultat al unor cercetări în domeniu) nu s-a formulat un răspuns oficial clar. Deși am făcut publice mai multe documente și surse (unele provenind din însăși arhiva BNR!), Banca Națională a României a invocat un singur argument: lipsa documentelor doveditoare. În anul 2012, BNR a organizat o dezbatere pe tema stadiului relațiilor economice româno-germane de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, context în care admite existența unei creanțe asupra Germaniei (sold activ al României la Casa de Compensație.); un sfert din această creanță (mai mică decât cea relevată în studiile proprii) ar fi fost compensat cu credite primite de România din partea Germaniei. Această compensare ar reduce datoria la aproximativ cinci miliarde euro (adică un sfert din suma estimată inițial pe baza datelor din documentele puse spre consultare). Firesc, am încercat apoi să aflăm care a fost statutul creditelor invocate și cum, respectiv, când s-a realizat compensarea.


Rezultatele demersurilor realizate pe linia autorităților germane nu converg cu declarațiile reprezentanților BNR. La interpelarea din Bundestag, Guvernul Federal a insistat pe data ratificării tratatului din 1939, fără a contesta suma din ultimul extras de cont al Casei de Compensație (care evidenția un sold net de aproximativ un miliard RM).
Provocările venite din partea colaboratorilor, care au solicitat continuarea demersurilor, dar și devotamentul față de poporul român mă obligă la relansarea în atenția opiniei publice a datoriei istorice a Germaniei față de România. Invit pe toți cei interesați la un dialog constructiv care, poate, va avea impact asupra eclatantei inerții a autorităților publice.
Acest articol deschide seria unor noi dezbateri și comunicări care se vor focusa pe:
I – expunerea contextului din care reiese datoria istorică și prezentarea dovezilor care o confirmă;
II – prezentarea detaliată a demersurilor întreprinse pe linia recunoașterii datoriei istorice;
III – redarea și reanalizarea pozițiilor adoptate de autorităților române și germane în această privință;
IV – surprinderea particularităților „comportamentului” Germaniei în contextul relațiilor economice internaționale.
I. Relațiile comerciale româno-germane în perioada 1920-1944

Crearea unei viziuni corecte și complete impune o abordare holistică a relațiilor comerciale ale Germaniei. Până la Primul Război Mondial, la nivel economic și politic, Germania și-a făcut vizibile intențiile de cooperare comercială, în special cu marile puteri. În schimb, după 1918, considerată responsabilă pentru izbucnirea războiului, Germania a ajuns să fie „evitată” de partenerii săi comerciali europeni. Prin instaurarea Republicii de la Weimar, Germania pune capăt izolării de după război și își revigorează relațiile comerciale, în special cu țările din Europa de Sud-Est (importând masiv cereale și alte produse agricole).
Deși relațiile dintre România și Germania s-au revigorat după 1920, cu greu au ajuns la amploarea celor dinaintea războiului. După semnarea protocolului privind lichidarea datoriilor financiare germane (România recurgând la renunțarea la toate drepturile decurgând din art. 297, secţiunea a IV-a, partea a X-a, a Tratatului de la Versailles), pașii dezvoltării schimburilor economice sunt consemnați în diferite documentele istorice (tabel. 1). Efectele produse ca urmare a angajamentelor asumate de România și Germania sunt redate în tabelul 2.
În anul 1935 s-a încheiat acordul pentru „reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României”. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin clearing bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de compensaţie germană din Berlin. Printr-o clauză instituită în 1940, Banca Naţională a fost obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Deoarece Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nici o limită convenţională de sumă. Fluxului de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de Compensaţie Germană. Această creanţă nevalorificabilă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei Germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii soldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germaniei), acestea au fost respinse sau formal acceptate de către Berlin.
Menţionăm că în cadrul sistemului de clearing (numit şi comerţ în compensaţie), dacă schimburile nu sunt echilibrate (exporturile să echilibreze importurile – în cadrul operaţiunilor aferente aceluiaşi partener) se impune încetarea acordului (ceea ce nu s-a întâmplat în cazul României şi Germania). Mai mult, pentru a asigura continuitatea operaţiunilor, Germania a utilizat o gamă largă de mijloace diplomatice, punându-se în discuţie chiar soarta graniţelor statului. Până în 1943, o tehnică a Germaniei de reducere a soldului României la Casa de Compensație (rezultat din dezechilibrul clearingului) s-au concretizat în livrări de armament către România, livrări ce au fost plătite prin „credite“ ale guvernului german acordate industriei germane. Aceste credite trebuie interpretate cu prudență, deoarece Banca Reglementelor Internaționale le-a consemnat mereu între ghilimele. Cert este însă faptul că soldul României de la Casa de Compensație de la Berlin este, atât în evidența germană, cât și în cea internațională, unul net, adică după scăderea garanțiilor de export ale Germaniei (așa-numitele „credite“). O altă tehnică de reducere a soldului României (consemnată de Banca Reglementelor Internaționale în al treisprezecelea raport anual, 1943, p. 163) a constat în obligarea României de a efectua (din disponibilul de la Berlin) plăți în avans pentru comenzi ce aveau să se concretizeze chiar și peste câțiva ani.
Conform lucrărilor de specialitate româneşti1, la jumătatea anului 1944, soldul activ pentru România al clearing-ului româno-german ajunsese la 57,8 miliarde lei, respectiv circa un miliard de mărci. Banca Reglementelor Internaționale consemnează, pentru prima jumătate a anului 1944 un sold de 54,2 miliarde lei (Figura nr. 1).
Conform lucrărilor de specialitate străine2, soldul activ (pentru România) al clearing-ului româno-german (la sfârşitul anului 1944) era de 1126,4 milioane de mărci imperiale. Totodată, în Bundesregistratur (BArch Berlin; R 2, 222) se consemnează că, în 1944, datoria Germaniei la Casa de Compensație era de: 8,5 mld. RM față de Franța, 4,9 mld. RM față de Belgia; 1,29 mld. RM față de Danemarca; 1,1 față de România, 1,0 mld. RM față de Ungaria, 0,6 mld. RM față de Eleveția etc.
Plecând de la faptul că 1 reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 euro, am calculat, estimativ (la o rata a dobânzii de 2,5%), valoarea actuală a datoriei: 18,88 miliarde euro.
Cadrul legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România este reprezentat de:
a) Acordul pentru Reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României semnat la Bucureşti pe 24 mai 1935;
b) Tratatul pentru stabilire comerţ şi navigaţie din 23 mai 1935;
c) Acordul economic româno-german – Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German  semnat la data de 23 martie 1939; acest Tratat-cadru este bazat pe Tratatul pentru stabilire comerţ şi navigaţie din 23 mai 1935 şi Acordul de plăţi romano-german din 24 mai 1935;
d) Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947;
e) Conferinţa de datorii de la Londra (LDA) – 1953.
Aceste documente, ce pot fi consultate în arhiva legislativă românească, au fost completate cu surse documentare germane, precum: Künftige europäische Währungsordnung. Zur Rede von Reichsminister Funk (NZZ 11.7.1944); Zum deutschen Plan einer intereuropäischen Clearinganleihe ( NZZ 24.7.1944); Deutschland und die internationalen Währungspläne (NZZ 31.7.1944).
Prin urmare, soldul activ al României înregistrat în urma clearing-ului româno-german este un rezultat al activităţilor comerciale derulate între cele două ţări. Nerespectarea acestui acord internaţional nu poate fi privat de dreptul de a trage la răspundere (chiar dacă mai tardiv) partenerul care nu şi-a respectat obligaţiile contractuale. Aceasta cu atât mai mult cu cât relații comerciale nu au fost cele mai avantajoase pentru România și pentru contextul economic respectiv.

 

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Împrumut Garanti BBVA Leasing de la BERD, în sprijinul IMM-urilor

Banca Garanti BBVA Leasing, parte a Grupului Garanti BBVA...

Universitatea Româno-Americană: parteneriat cu mediul de afaceri și o nouă metodă de admitere

Universitatea Româno-Americană continuă să se distingă prin angajamentul său...