SEMNAL: Transformarea monedei fiduciare (II)

Lucrarea este al treilea volum dintr-o serie începută în 2019 cu „Sistemul financiar în derivă?” și urmat în 2021 și 2022 cu altele două dedicate „Transformării monedei fiduciare”, apărute la editura Centrului de Informare și Documentare Economică al Academiei Române (CIDE). Toate volumele sunt lucrări colective, care au permis deopotrivă cercetătorilor (Iulia Monica Oehler-Șincai, Sorin-Nicolae Curcă), practicienilor (Andrei Rădulescu, Robert-Ionuț Dobre) și celor din suprastructura de supraveghere a pieței bancare (Amalia Fugaru, Eugen Dijmărescu) să exploreze tendințele înoitoare din practica plăților în contextele transformărilor tehnologice și ale exploziei pandemiei de COVID-19, fenomene transfrontaliere și cu consecințe de înlocuire a cutumelor în materia finanțărilor, creditării și plăților. Numitorul comun al celor trei lucrări este cel al nevoii de a înțelege pe de-a întregul faptul că piața merge cu mult înaintea reglementatorilor și supraveghetorilor ei, mai ales sub impulsul inovațiilor tehnologice și transferului de inteligență artificială către economia financiar-bancară.

Monedele digitale emise de băncile centrale și criptoactivele sectorului privat vor produce cea mai amplă schimbare a sistemului de plăți în următoarele decenii. Ultimii doi ani au făcut ca ceea ce inițial era tratat ca fiind doar un hobby al libertarienilor să ajungă o prioritate a agendei politice. Confruntate cu efervescența apariției alternativelor la moneda fiduciară clasică, circa 70 de bănci centrale naționale, alături de Banca Central Europeană, Banca Reglementelor Internaționale, Banca Europeană de Investiții, Fondul Monetar Internațional, dedicau, la mijlocul anului 2021, timp și resurse studiilor premergătoare emiterii de monedă digitală cu caracter fiduciar, considerată necesară pentru a domoli avansul criptoactivelor, dar și pentru a oferi publicului încredere și garanțiile necesare tranzacțiilor decontate digital sau investițiilor. Aceasta reclamă o altă infrastructură de plăți, bazată pe tehnologia blockchain, portofele digitale și mai ales o educație financiară la nivelul zilei de azi. De asemenea, atenția trebuie îndreptată și către structura de intermediere, care deja, pe lângă clasicele bănci, include fintech, open banking și crowdfunding, care se strecoară întotdeauna acolo unde sunt solicitate.

Lumea finanțelor a reacționat pe două paliere odată ce guvernele sau autoritățile internaționale au sărit în ajutorul pieței. Mai întâi, prin a considera că diferitele forme de ajutor public sunt garanții pe baza cărora pot fi reluate afacerile. O altă parte a întreprinzătorilor s-a îndreptat către formele noi de acces la finanțare, cu mai puține hârtii, dar cu mai mare rapiditate în soluționarea cererilor și cu o încredere bazată pe altfel de cunoaștere a clientelei (cloud). Întreaga economie mondială a ieșit astfel din lockdown cu un mare entuziasm, bazat inclusiv pe acumularea informațiilor despre formele noi ale afacerilor. Oamenii au capacitatea să găsească mereu soluții adecvate împrejurărilor în care se află. Asta obligă la un salt înainte și acolo unde se elaborează instrumente și reglementări de prudențialitate și supraveghere a pieței.

În primul sfert al secolului XXI, lumea financiară se întâlnește, probabil, cu una din cele mai profunde mutații din istoria sa. Procesul poate fi asemuit, prin consecințe, cu restructurarea industrială de la finele secolului trecut. Suntem contemporanii unei restructurări bancare față de care amploarea rezistenței este dată nu doar de grija acționarilor pentru profit, ci și de percepția autorităților de supraveghere privitoare la presupusul atac asupra pilonilor stabilității financiare. Acum nu asistăm doar la o schimbare a practicilor sau la introducerea de instrumente noi de plasament, investiții sau economisire, care s-au dezvoltat și sofisticat în timp, ci la o adevărată punere sub semnul schimbării a principiilor reprezentative pentru interpretarea riscului, a pragurilor de încredere, a practicilor de control al operațiunilor și de funcționare a reglementărilor. Confruntarea băncilor cu tehnologiile noi, în condiții de rezistență la șocuri, cuprinde exploatarea informațiilor extrase din datele colectate de bancă, necesitatea de a controla algoritmii care folosesc datele respective, precum și necesitatea ajustării profesiei de bancher, cu un accent mai mare pus pe competențele țintite. Dacă am încerca să localizăm în timp momentul când lumea și-a schimbat cursul, abandonând vechiul și îmbrățișând noul, acela este pandemia de COVID-19, care, prin telemuncă, a favorizat nu doar apariția noilor actori, a noilor profesii, ci și a obiceiurilor de plată sau economisire.

Avansul tehnologic indus de societăți fără nicio legătură cu statul devine mai credibil decât autoritatea acestuia din urmă. Ca orice noutate, criptoactivele au fost primele care au folosit DLT-ul și blockchainul, pe lângă intermedierea plăților sau investiții făcând-și loc un important volum de tranzacții calificabile de uzanțele bancare drept spălare de bani sau finanțări ale terorismului. Acestea au făcut necesară declanșarea unui proces la nivel internațional pentru căutarea unor canale performante de control al tranzacțiilor cu criptoactive. Într-o lume în care concurența polimorfă a impus viteza ofertei câștigătoare – adesea înfrânată de birocrația ascunsă sub pretenția prudențialității – a devenit necesară găsirea de soluții mai rapide decât „cele de a doua zi”, astfel încât apariția și răspândirea reprezentării virtuale a valorii au devenit atât o promisiune pentru finanțele viitorului, cât și cel mai destabilizator factor pentru felul în care percepem azi imaginea finanțelor.

Deși mare, lumea devine, grație tehnologiei și algoritmilor, tot mai mică. După criza din 2008-2009, provocată de marea discrepanță dintre activele financiare raportate la economia reală, încrederea oamenilor în guverne și băncile centrale s-a prăbușit, căci fărâmițarea intereselor făcuse loc unui arbitraj al diferenței de potențial al piețelor. Apoi, un multiplu de măsuri restrictive și de reglementări de prudențialitate, însoțite de taxarea mascată a băncilor sub pretextul constituirii unor fonduri de asigurare a depozitelor, dar și de pretenția de limitare a spălării banilor și limitare a finanțării terorismului, au făcut ca gradul de libertate al clientelei să devină mai mic, asupra tuturor plutind mai întâi prezumția suspiciunii. Rezultatul s-a dovedit dezamăgitor. Operațiunile de leverage, incriminate ca fiind detonatorul primei crize financiare a unei piețe globale, au revenit repede în portofoliul ofertei instituțiilor financiare. Cât despre controlul spălării banilor și finanțarea terorismului, s-a dovedit repede că nu canalele care fac posibilă transparența emitenților și beneficiarilor plăților sunt calea preferată a rău-făcătorilor. Singurul lucru care s-a evidențiat îl reprezintă faptul că pe măsură ce restricțiile se adâncesc între granițele naționale, afacerile înfloresc prin domicilierea lor în alte jurisdicții, trebuind să se înțeleagă că o piață globală nu poate fi fragmentată cu poliția de frontieră.

Dezvoltarea tehnicilor și mijloacelor de finanțare se acordă mai mult ca niciodată cu vârsta clientelei: în timp ce încă mulți din conducătorii instituțiilor financiar-bancare aparțin generației baby-boomer, care sunt capătul de linie al sistemului vertical al organizării instituționale, clienții aparțin copleșitor generațiilor Y și Z, care favorizează cunoașterea deplină și instantanee a factorilor de influență a deciziei în regim orizontal și care nu acordă nicio atenție surselor tradiționale de informare (TV, tipărituri), ci comunicării instantanee și globale prin suportul social media. Baby-boomer-ii sunt contemporani cu apariția internetului, care la vârsta deplinei lor maturități număra 1.000 calculatoare în rețea (în 1984), în timp ce milenialii (Y) și cei din generația Z sunt înconjurați de un număr aproximat între 30 și 50 miliarde de diverse aparate IT interconectate global. Între aceste generații își face loc un câmp plin de suspiciuni, pe de o parte, și de cutezanță pe da alta. Întreprinzătorii de azi au auzit despre pericolul inflației, al deprecierii cursului de schimb, pe care le circumscriu politicilor baby-boomer-ilor și pe care ei nu doresc să le continue.

Cum pot răspunde statul și banca centrală? Oricât de mult am fi atașați de tradițiile de plată, economisire sau împrumut, devine tot mai limpede că cei care fac uz de moneda digitală, blockchain și de toate tehnicile de finanțare nou apărute sunt câștigătorii. De aceea emiterea de monedă digitală cu caracter fiduciar, de către băncile centrale, reprezintă răspunsul de azi. Transformarea industriei bancare și a relației bancă – client va fi scumpă și va dura mai mult decât efectul vitezei cu care fintech-urile și blockchainul se vor extinde. Monedele digitale au devenit deja o chestiune legată de geopolitică și de păstrare a supremației sau pierderea ei definitivă în beneficiul altei sau altor puteri, astfel încât preocuparea față de rolul lor cuprinde, pe lângă responsabilii pentru politica monetară și combaterea terorismului, și pe cei din domeniul supravegherii piețelor de capital, asigurărilor, finanțelor, justiției, afacerilor externe, legislativului și șefilor de stat sau guvern.

Discuțiile pro și contra emiterii de monedă digitală cu caracter fiduciar vor continua, vor înainta în profunzime, dar rezultatul lor va fi adoptarea monedei digitale fiduciare, cu consecințe profunde pentru sistemul financiar și economie, pentru locul băncilor centrale și al guvernelor în societate. O comparație, deloc exagerată, poate fi făcută cu impactul acordurilor de la Bretton Woods asupra economiilor naționale și sistemului financiar internațional. Moneda digitală suscită transformări care afectează transmisia politicii monetare, stabilitatea financiară, intermedierea de către sectorul financiar, managementul cursului de schimb și funcționarea sistemului de plăți.

Enumerarea de mai sus răspunde întrebării de ce chestiunea monedei digitale fiduciare nu este doar o răspundere economică a băncilor centrale, ci în primul rând politică, de competența parlamentelor naționale și suprastructurilor instituționale internaționale la care statele participă. Răspunderea politică nu poate fi mimată, respectiv presupusă ca un atribut îndeplinit prin emiterea de reglementări și legiferarea lor. Ea necesită implicarea entităților publice prin participare. Spre deosebire de America sau China, Europa este tributară conceptului de parteneriat participativ al statului, respectiv de a mobiliza resursele sale (de cercetare, finanțare și politici) în direcții de inovație și fructificare a avantajelor comparative pe linia vectorilor de high-tech, care să sprijine inițiativa privată (unde ciclul cash-flow-ului este mai scurt), mai ales în domeniile care țintesc la utilitățile viitorului, atât pentru corporații, cât și pentru consumatorii individuali.