Cum ar trebui să fie Universitatea în secolul XXI? Există un model de Universitate pentru necesitățile epocii actuale? Care sunt evoluțiile și tendințele în Europa la nivelul reformei învățământului superior și al cercetării științifice? Înspre ce se îndreaptă educația academică și cercetarea științifică la nivel european și mondial? Cum este, cum trebuie să fie Universitatea europeană ca pilon al Societății și Economiei bazate pe Cunoaștere? Spre ce tip de Universitate ar trebui să tindă învățământul superior românesc? Sunt întrebări fundamentale, dificile, în același timp, care pot formula răspunsuri și crea ghidaje reformei din învățământul superior românesc.
Impasul cronic al cercetării noastre științifice
Învățământul superior românesc se află într-o criză complexă, care privește sistemul și procesul de învățământ. Criza afectează substanța însăși a educației, calitatea acesteia și, de aici, capacitatea sistemului de a produce performanță, excelență și competitivitate. Criza procesului de învățământ se asociază cu criza cercetării științifice, aflată într-un impas cronic din cauza finanțării insuficiente. În paradigma research-based education, criza calității și eficienței în predare-învățare afectează cercetarea științifică, iar criza cercetării științifice influențează negativ procesul de învățământ. Un semn de maximă gravitate al crizei în domeniul cercetării științifice – profund interconectată cu procesul de predare-învățare – este absența universităților românești din marile clasamente internaționale ale universităților, ori, cel mult, prezența lor în partea din urmă a acestor ierarhii. Această situație, care a devenit o stare de fapt obișnuită, reflectă gravitatea crizei în care se află educația și cercetarea românească.
