Statul social – modele și opțiuni

Date:

În puținele dezbateri publice despre modelul de societate pe care am putea să îl adoptăm la momentul revenirii la o oarecare normalitate, lipsește cu desăvârșire poziționarea principalelor curente politice față de prevederea constituțională care stipulează că România este un stat social (art. 1, alin. 3). Majoritatea interlocutorilor asociază sintagma „stat social” cu orientarea socialistă sau cu statul asistențial, nefiind relevată vreo legătură cu economia, piața muncii sau modalitățile de taxare/impozitare.

În estență, statul social se referă la modul în care societatea înțelege să abordeze problema prestațiilor sociale către propriii cetățeni. Cel mai cunoscut și influent studiu privind diferitele forme de stat social îi aparține sociologului de origine daneză Gøsta Esping-Andersen, care, în anul 1990, a publicat The Three Worlds of Welfare Capitalism. Ideea centrală a studiului este decelarea a trei mari categorii de state sociale, corespunzătoare unor modele economice contemporane, și realizarea unor comparații din perspectiva relației individului aflat în diverse straturi/poziții socio-economice cu nevoia de a munci. Astfel, se face deosebirea între modelele liberal, conservator și social-democrat. Cele trei modele ideologice au un oarecare corespondent în gruparea geografică a unor state, liberalismul fiind asociat cu lumea anglo-saxonă, conservatorismul cu statele Europei continentale, iar social-democrația cu zona scandinavă.

Cele două criterii aplicate celor trei modele sunt relevante din perspectiva implicării statului în siguranța socială a cetățenilor și a rezultatelor percepute de societate. „Nevoia unui loc de muncă” exprimă capacitatea construcției sociale de a susține material individul aflat în dificultate din cauza unor motive dintre cele mai diverse (incapacitate de muncă, vârstă, șomaj ș.a.). Dacă piața muncii este singura posibilitate pentru asigurarea traiului, orice muncă este acceptată, indiferent de cât de prost ar fi plătită, înseamnă că „nevoia unui loc de muncă” este mare. În schimb, dacă statul a construit un sistem de asigurare solid și diversificat, care să facă posibilă o viață demnă chiar și atunci când nu este accesibil un loc de muncă, nevoia unui loc de muncă este scăzută. Cel de-al doilea criteriu, „stratificarea”, reprezintă în științele sociale așezarea după anumite criterii a unor părți/facțiuni ale societății formate din indivizi cu una sau mai multe caracteristici exprimabile social comune. Vorbim, astfel, despre clase sociale (lucrătorii, deținătorii de capital), medii sociale (liberal, social-democrat sau catolic, ortodox) ș.a. Din combinații ale acestor facțiuni se formează pături sociale, care, suprapuse, construiesc structura societății sau, deja cu o conotație ierarhizantă, piramida socială ca imagine a societății.

Din perspectiva acestui articol este interesant cum statul, prin ideologia dominantă, reușește să susțină modelul ales, alocând diferențiat resursele disponibile către arii verticale sau orizontale ale stratificării formate din păturile sociale.

În statele sociale liberale, „piața” este conceptul în jurul căruia gravitează atât viața economică, cât și bună parte a vieții sociale. Drepturile sociale și prestațiile sociale sunt relativ slab dezvoltate în raport cu o medie ipotetică realizabilă pentru prestațiile analizate în state sociale. Altfel spus, statele sociale liberale, prin asumarea rolului minimal al statului, se implică relativ puțin în susținerea individului aflat în dificultate. Individul este responsabil pentru viața sa și nivelul de protecție pe care și-l permite. Statul asigură doar o ultimă plasă de salvare, motiv pentru care indivizii resimt nevoia unui loc de muncă drept foarte crescută. Finanțarea prestațiilor sociale se face prin impozite, iar contribuțiile prin care se dobândesc drepturi individuale sunt puțin întâlnite. Neexistând contribuții sau fiind reduse și limitate, nu prevalează prestațiile proporționale, ci cele în cotă unică sau în clase cu câteva praguri. Statul face în mică măsură deosebirea între profesii sau veniturile obținute de cetățeni pentru acordarea de prestații sociale. Deoarece aceste prestații asigură doar servicii minime – orientate exclusiv către evitarea săraciei extreme – indivizii apelează, în perioadele prospere, la acumulări în zona privată (fonduri de pensii, asigurări medicale ș.a.). Acest tip de stat nu își propune egalizarea condițiilor în ceea ce privește serviciile către populație (educație, sănătate, pensii), deoarece, prin modalitatea de funcționare în zona prestațiilor sociale, contribuie la formarea unor pături sociale multiple și la stratificarea accentuată a acestora. Tipul de abordare liberală a statului social îl regăsim în SUA, Marea Britanie, Australia ș.a.

Statul social conservator, denumit uneori și stat social corporatist (noțiune care descrie un model de societate în care un rol important îl joacă procesele de negociere dintre diferitele grupuri sociale, precum angajatorii și lucrătorii), este continuatorul statului clădit pe bresle, acestea având o puternică identitate și putere de negociere. Legislația germană privind funcționarii publici, cu privilegiile pe care le conține, reprezintă unul dintre cele mai bune exemple în acest sens. Același principiu, al identității de breaslă și al construirii propriului sistem de suport pentru membrii aflați în dificultate sau la pensie, se regăsește și în alte domenii profesionale: avocați, notari, medici, farmaciști și o mulțime de alte meserii considerate liberale. Individul, care devine membru al respectivelor grupuri profesionale, proces deloc facil, devine automat și asigurat în structurile de protecție socială asociate. Pentru salariații care nu fac parte din aceste bresle funcționează sistemul obligatoriu de contribuții, sistemul gestionat de stat. Acest tip de protecție socială funcționează mai ales în zona fondurilor de pensii, dar există state ce „personalizează” și alte contribuții, precum cele pentru șomaj (Italia, Franța).


Totodată, chiar și în interiorul asigurărilor obligatorii, care nu fac deosebirea între categoriile profesionale, poate fi identificat principiul conservator, deoarece finanțarea prestațiilor sociale se realizează în bună parte prin cotizații, iar prestațiile sunt în funcție de contribuțiile avute în trecut, dependente și ele de veniturile realizate. Prestațiile sociale „conservă” statutul anterior momentului intervenției situației de dificultate pentru individ. Finanțarea prin cotizații este limitată de plafoane ale contribuțiilor, atât inferioare (veniturile sub un anumit prag nu presupun contribuții sociale obligatorii), cât și superioare (peste un anumit plafon contribuția nu mai crește), situație considerată de mulți ca inechitabilă. O altă caracteristică este lipsa abordării specifice a diferențierii de gen, în sensul că infrastructura pentru creșterea și îngrijirea copilului este oarecum modestă, ceea ce generează costuri mari de oportunitate pentru mame. Acestea trebuie să aleagă deseori între construirea în timp a unei cariere și creșterea unuia sau mai multor copii. Nevoia unui loc de muncă este moderată, individul nefiind în dificultate majoră în lipsa acestuia. Șomajul este o situație pasageră și, de cele mai multe ori, datorită sistemului care își propune să conserve starea anterioară, chiar dacă nu este confortabil, este suportabil de către individ. Stratificarea în statutul social conservator este relativ importantă și se manifestă în mai multe arii de interes: profesional, venit, gen ș.a. Variații ale acestui model găsim în Germania, Franța, Austria, Belgia ș.a.

Statul social în abordarea social-democrată finanțează cea mai mare parte din prestațiile sociale prin perceperea de impozite și nu prin cotizații. Totodată, veniturile din salarii sunt oarecum uniformizate, diferențele fiind relativ mici. Astfel, impozitele sunt mult mai mari decât în statele care au adoptat celelalte modele. Pe de altă parte, serviciile către populație reprezintă o componentă importantă a politicii sociale. Statul asistă individul în cazurile de incapacitate temporară/definitivă de muncă, iar prestația primită compensează inexistența unui loc de muncă. Prin urmare, infrastructura pentru creșterea, îngrijirea și educarea copiilor este performantă și accesibilă tuturor cetățenilor. Această abordare permite ca ponderea femeilor ocupate să fie mai mare decât în celelalte sisteme, iar egalitatea de șansă în ceea ce privește construirea unei cariere să fie ceva mai accentuată.

De asemenea, statul (social-democrat) este în mai mare măsură angajator, sectorul public putând juca un rol de moderator pe piața muncii. Serviciile sociale cuprinzătoare și transferurile bănești uniforme generează un grad scăzut de nevoie a unui loc de muncă și o stratificare slab evidențiată. Spre deosebire de celelalte două modele, nivelul prestațiilor este asemănător – în zona ridicată – pentru oameni din categorii și cu venituri diferite. O caracteristică distinctivă este aceea a existenței serviciilor publice universale, adică accesibile tuturor, indiferent dacă beneficiarul plătește sau nu impozite. Modelul funcționează cu succes în țările scandinave – Suedia, Danemarca, Norvegia.

Chiar dacă modelele prezentate nu au o reprezentare fidelă în nicio țară – modelul fiind, prin definiție, o reprezentare simplificată a realității – este evident că e puțin probabilă funcționarea unor combinații aleatorii ale unor elemente disparate ce aparțin modelelor prezentate. Spre exemplu, finanțarea prin contribuții (modelul conservator) nu va putea susține un sistem de protecție socială accesibil tuturor (modelul scandinav). De asemenea, privind către premisele necesare adoptării modelelor respective, pare greu de crezut că o economie etatistă subdezvoltată poate susține un sistem de protecție socială după modelul scandinav, deoarece costurile foarte ridicate presupun ca economia să fie performantă, iar salariații bine plătiți.
În cazul României, după ce ne vom fi decis ce model de economie vrem să avem și vom îmbrățișa și modelul de stat social corespunzător, o decizie importantă ar putea fi trecerea de la paradigma reactivă în domeniul prestațiilor sociale la o paradigmă de tip preventiv. Adică, știut fiind faptul că orice persoană are o evoluție temporală clară (ne naștem, creștem, activăm în piața muncii, pierdem capacitatea de muncă, dispărem), pot fi gândite soluții prin care prestațiile sociale în perioada vieții active să fie necesare în cât mai mică măsură. Mă refer aici la infrastructura medicală și educațională pentru copii – care fiind mai sănătoși și mai educați vor greva mai puțin asupra sistemelor de protecție socială –, la corelarea modelului de economie cu tipul de învățământ necesar și asigurarea premiselor pentru dezvoltare economică, la însușirea unui model de abordare preventivă în domeniul sănătății, la motivarea individului aflat în căutarea unui loc de muncă să reintre în circuitul economic, la păstrarea indivizilor în câmpul muncii până la o vârstă la care se presupune pierdută (sau măcar diminuată) capacitatea de muncă, la predictibilitatea unei pensii care să permită un trai decent. Până atunci… suntem condamnați să suportăm costuri foarte mari pentru rezultate mediocre.

 

Valeriu Ivan
Valeriu Ivan
Valeriu Ivan este analist la Centrul de Analiză și Prognoză pentru Orientări Strategice.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Studiu EY: politici și controverse fiscale – ce ar trebui să aibă în vedere companiile în acest an? 

Reformele fiscale globale implementate de guvernele din întreaga lume...

Rottaprint, investiții de peste 60 milioane euro în 33 de ani de activitate

Compania Rottaprint, prima tipografie flexografică cu acționat 100% românesc,...

Analiză iBanFirst asupra unor eventuale devalorizări competitive în Asia

O analiză făcută de fintech-ul iBanFirst relevă preocupările pieței...

VELUX a consumat în 2023 energie electrică obținută 100% din surse regenerabile 

Producătorul de ferestre de mansardă VELUX Group a lansat...