Laura Chinchilla Miranda
Fostul președinte al Costa Ricăi
Dacă Jurământul de Credință al Statelor Unite ar fi rescris pentru lumea secolului XXI, clauza „și justiție pentru toți” ar putea fi înlocuită cu „și justiție climatică pentru toți”, având în vedere importanța capitală a acestei probleme.
O lecție dureroasă din ultimele decenii – nu numai în SUA, ci în întreaga lume – este că efectele adverse ale schimbărilor climatice nu sunt distribuite echitabil între țări și comunități. Deși criza climatică are implicații devastatoare pentru noi toți, Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, António Guterres, subliniază în mod corect că „cei săraci și vulnerabili sunt primii care suferă și cei mai afectați”.
Potrivit autorității științifice internaționale în domeniul climei, Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC), declinul producției și calității culturilor, creșterea numărului de dăunători și de boli ale culturilor, precum și alte perturbări au afectat în mod disproporționat persoanele cu venituri mici, la fel cum valurile tot mai frecvente de temperaturi extreme amenință în mod disproporționat copiii și persoanele în vârstă. Pe măsură ce schimbările climatice perturbă simultan securitatea alimentară, umană, a apei și a ecosistemelor, ne putem aștepta la mult mai multe efecte adverse în cascadă.
Este de așteptat ca inundațiile extreme, de exemplu, să devină de două ori mai frecvente în zonele predispuse la inundații care sunt casa a aproximativ 450 de milioane de oameni. În sens mai larg, IPCC a făcut referire la un studiu din 2017 care arată că până în 2030, 122 de milioane de persoane (în mare parte acei 20% care reprezintă cel mai sărac segment al populației din 92 de țări) ar putea ajunge în pragul sărăciei extreme din cauza creșterii prețurilor alimentelor și a altor pierderi de venituri cauzate de condițiile climatice.
Și, dat fiind faptul că o nedreptate nu vine niciodată singură, cei care au contribuția cea mai mare la schimbările climatice nu sunt neapărat și cei mai afectați de ea. Potrivit unui raport din 2020 și al Institutului de Mediu din Stockholm, între 1990 și 2015, 1% cei mai bogați oameni din populația globului au generat de două ori mai multe emisii de dioxid de carbon decât jumătatea săracă a populației globale.
În ciuda acestui fapt, țările sărace suportă o parte mai mare a costurilor, pur și simplu pentru că aproximativ 75% dintre persoanele care trăiesc în sărăcie depind de agricultură, care este extrem de sensibilă la neregularitățile meteorologice și la schimbările climatice mai vaste. Țările sărace sunt, de asemenea, mai predispuse la conflicte legate de resurse și tind să nu dispună de tehnologii, infrastructură, politici și resurse adecvate pentru a se adapta.
În plus, schimbările climatice amplifică formele preexistente de inegalitate și generează un nivel mai mare de migrație și deplasări forțate. În America Latină, una dintre regiunile cu cel mai înalt nivel de inegalitate din lume, multe grupuri native – cum ar fi populația Guna din Panama, locuitorii statului mexican Chiapas, și anumite grupuri Aymaran din Bolivia – și-au pierdut orașele din cauza creșterii nivelului mării, secetei, deficitului de apă, despăduririlor, schimbării modelelor de precipitații, și dezastrelor naturale. În plus, atunci când aceste grupuri sunt forțate să-și părăsească pământurile proprii, ele ajung adesea în mahalale urbane, unde se confruntă cu o dublă discriminare, ca migranți și popoare indigene.
Această tragedie umană crește în amploare. Raportul ONU privind migrația mondială din 2022 constată că în 2020, dezastrele naturale, temperaturile extreme și secetele au cauzat strămutarea forțată a 30,7 milioane de persoane în 144 de țări și teritorii. Contrar opiniei populare, raportul explică faptul că cea mai mare parte a strămutărilor interne noi din America Latină și Caraibe din acel an au fost cauzate de dezastre naturale, nu de violență și conflict.
Schimbările climatice au, de asemenea, efecte adverse inegale asupra sănătății și educației. Raportul ONU privind dezvoltarea umană din 2019 estimează că între 2030 și 2050, schimbările climatice vor provoca aproximativ 250.000 de decese suplimentare pe an din cauza malnutriției, malariei, diareii, febrei denga și stresului termic. Iar temperaturile în creștere vor duce la creșterea nivelului de malnutriție și a insecurității alimentare, și vor extinde gama geografică a speciilor de țânțari care transmit boli, afectând în mod negativ participarea, performanța și realizările școlare.
Aceste probleme au făcut ca politicile și strategiile de combatere a schimbărilor climatice să fie esențiale pentru partea de sud a globului și, în special, pentru America Latină. Factorii de decizie politică vor trebui să se concentreze asupra asigurării unei distribuții mai echitabile a obligațiilor și îndatoririlor nu doar între state, ci și între segmentele populației și între generații.
În plus, justiția climatică cere ca țările dezvoltate și corporațiile multinaționale să își asume responsabilitatea pentru efectele negative externe pe care le generează. Ele trebuie să își achite „datoria climatică” față de restul lumii și să recunoască implicațiile intergeneraționale ale inegalității determinate de climă. Ca și persoanele sărace din prezent, generațiile mai tinere și viitoare vor plăti cel mai mare preț pentru o problemă pe care nu au cauzat-o.
Reuniunile internaționale din acest an care vor avea loc cu ocazia Adunării Generale a ONU și a conferinței privind schimbările climatice (COP27) din Sharm el-Sheikh vor avea succes numai în cazul în care comunitatea internațională va face progrese către un nou cadru pentru a oferi țărilor în curs de dezvoltare sprijinul financiar și tehnologic de care au nevoie pentru a se adapta la schimbările climatice.
Deși măsurile concrete de asigurare a justiției climatice sunt bine cunoscute, punerea în aplicare a acestora s-a dovedit a fi dificilă. Cu toate acestea, au existat pași promițători în direcția cea bună. În SUA, de exemplu, administrația Biden a lansat o „inițiativă complet guvernamentală” (Justice40) pentru a se asigura că agențiile federale oferă 40% din beneficiile globale privind energia curată, locuințele durabile și apa curată comunităților slab deservite. De asemenea, a creat un consiliu consultativ pentru justiție în domeniul mediului, a cărui implementare ar trebui luată în considerare și de către alte țări.
Deși economiile importante poartă cea mai mare responsabilitate pentru reducerea efectelor devastatoare ale schimbărilor climatice, toate țările ar trebui să adopte politici responsabile pentru a atenua daunele și pentru a-și proteja locuitorii cei mai vulnerabili.
În Costa Rica, am înțeles importanța adoptării unor astfel de politici foarte devreme. Acest lucru ne-a permis să devenim un lider timpuriu în domeniul energiei regenerabile și prima țară tropicală care a oprit, iar apoi a inversat defrișările. Politicile de sustenabilitate au îmbunătățit condițiile pentru comunitățile indigene și vulnerabile de aici, precum și din Columbia și Ecuador, ajutând comunitățile să găsească noi modalități de creștere a veniturilor (diversificarea mijloacelor de trai) și să promoveze tehnici agricole care iau în considerare și sunt rezistente la schimbările climatice (cum ar fi menținerea umidității solului sau utilizarea soiurilor mai bine adaptate la secetă).
Acestea și multe alte acțiuni întreprinse în diferite țări ar trebui să îi încurajeze pe cei care se vor reîntruni curând în cadrul COP27 și al Adunării Generale a ONU. Provocarea este de a intensifica toate eforturile în curs de desfășurare pentru a câștiga cursa împotriva celei mai mari amenințări existențiale a umanității, fără a lăsa pe cineva în urmă.
Laura Chinchilla Miranda a fost președinte al Costa Ricăi (2010-14) și este vicepreședinte al Club de Madrid.
©Project Syndicate 2022
