John Komlos[i] și Ileana Tache[ii]
Este bine cunoscut faptul că evoluția demografică a unei societăți reprezintă un element crucial pentru
stabilitatea și dezvoltarea durabilă a acesteia. Mai simplu spus, un declin al
speranței de viață sau o creștere a ratei mortalității sunt semne îngrijorătoare.
Astfel, când prin anii 1970 au început să apară o serie de studii privind
problemele de sănătate din fosta URSS, incluzând în primul rând complicațiile
cauzate de alcoolismul ajuns la cote alarmante, occidentalii le-au considerat
un serios indiciu, nu doar al inferiorității sistemului economic, ci și al unei
iminente crize politice (Davis and Feshbach, 1980; Treml, 1975).
Dar
sentimentul de superioritate al celor din vest nu a durat prea mult. Imediat
după colapsul URSS, câștigătorii războiului
rece s-au confruntat și ei cu o obstinată creștere
a sinuciderilor, a cazurilor de moarte cauzată de supradoză de droguri și a
alcoolismului. O deosebire majoră a fost faptul că americanii aveau acces nu
doar la alcool, ci la mai multe produse dăunătoare, cum ar fi armele și drogurile,
astfel că au putut folosi și alte mijloace pentru a-și atenua sau curma suferințele
cauzate de viața modernă. Ann Case și Angus Deaton, doi economiști de la
Princeton, s-au situat în avangarda efortului de a pune în lumină acest fenomen
distopic pe care îl numesc “morțile cauzate de disperare”, ei nefiind singurii care au
evidențiat aceste aspecte (Sachs, 2019).[iii]
Este vorba
strict de o tendință americană
a secolului 21: o ideologie dominant individualistă a adus cu sine o rețea de
securitate laxă care a lăsat foarte mulți oameni în derivă, deprimați, fără o linie clară a vieții
de care să se ancoreze și bazându-se doar pe propriile resurse. Iar
hiper-globalizarea a dus la alienarea a milioane de persoane trăind cu
sentimentul de a fi abandonate și de a nu avea unde să se întoarcă (Cherlin, 2014; Komlos, 2018).
Toate
acestea conduc către discrepanța evidentă dintre pretinsa economie a “ocupării depline” din SUA – promovată cu
un entuziasm excesiv de economiștii mainstream și politicieni – pe de o parte și multiplele semne de anxietate din rândul forței de muncă
slab calificate – pe de altă parte (Feldstein, 2016). Speranța de viață din SUA în anul 2018 a revenit la
nivelul anului 2010, în ciuda progreselor din medicină (Arias and Xu, 2019; Xu
et al., 2020). Nivelul speranței de viață din SUA este aproape de cel din Cuba
sau Costa Rica, ale căror venituri medii sunt minuscule în comparație cu cele din SUA.
S-ar putea
ca pentru unii cititori să fie o surpriză faptul că populația
de culoare și hispanicii au reprezentat categorii imune la cauzele ce au
determinat “morțile din disperare”. Nu este însă de mirare dacă avem în vedere că minoritățile au fost mereu în partea
inferioară a scalei sociale și deci nu au experimentat o mobilitate socială în declin –
așa cum s-a întâmplat cu albii fără pregătire liceală[iv]. Poate că nu este nimic mai rău pentru respectul de sine
decât pierderea statutului social și izolarea socială (p. 100)[v].
Cartea
autorilor Case și Deaton evidențiază creșterea
șocantă și fără precedent a mortalității în rândul albilor cu un
nivel mai scăzut de instruire, care s-au văzut retrogradați în eșaloanele mai
joase ale societății – din cauza hiper-globalizării, a schimbărilor tehnologice
și a politicilor guvernamentale de “răsfăț” a celor super-bogați, așa cum s-a exprimat Warren
Buffet (Piitersen, 2013).
Morțile cauzate de disperare (sinucideri, supradoză de droguri
și alcool) au ajuns la peste 150.000 de cazuri pe an, manifestând o tendință de creștere[vi]. Aceasta înseamnă că, anual, mor astfel mai mulți oameni
decât numărul soldaților care au pierit în Korea și în Vietnam la un loc, iar
totalul celor morți din aceste cauze în secolul 21 “este mai mare decât numărul total al americanilor care au
decedat în cele două războaie mondiale” (p. 113). Este dificil de imaginat o
asemenea evoluție devastatoare într-o economie decentă aflată cu adevărat la
nivelul ocupării depline. Pe scurt, Case și Deaton descriu zbaterile unei
economii care a ajuns la o piață a muncii duală, asemănătoare cu cea din țările
în curs de dezvoltare (Temin, 2017).
Aceasta
este îngrijorătoarea concluzie a studiului întreprins
de Case și Deaton. Ei observă că albii din clasa muncitoare, în special cei de
vârstă medie, au experimentat salarii mici și în declin continuu, datorii crescânde,
mobilitate socială și venituri relative în scădere, alături
de lipsa de speranță ce le însoțește; iar aceasta în vreme ce vârful
de 1% al distribuției veniturilor experimenta un boom reminiscent al perioadei
Robber Barons[vii] la mijlocul secolului 20. S-a ajuns astfel la ceva foarte
asemănător unei rețete Durkheim[viii] pentru o răspândită anomie sau
alienare (Case and Deaton, 2020, pp. 67, 94, 101, 102, 270)[ix].
Cu siguranță, banii nu reprezintă singura cauză. Poziția socială a celor mai puțin instruiți
s-a înrăutățit și “pentru că bărbații mai puțin instruiți se pot căsători mai greu, iar problemele de pe piața
muncii nu numai că le deteriorează poziția materială, dar îi țin departe de toate beneficiile pe care le aduce
o căsătorie…” (p. 169). Aceste beneficii includ o gospodărie cu două surse de
venit: dacă un membru al gospodăriei devine șomer, celălalt poate asigura măcar necesitățile de bază ale vieții. Există și
alte avantaje ale căsătoriei: “cei căsătoriți trăiesc mai mult, sunt mai sănătoși și mai
mulțumiți de viața lor, în special bărbații căsătoriți” (Case and Deaton, p.
169). Dar când aceste structuri sociale tradiționale de suport au dispărut, nu
mai rămânea nimic care să le substituie. Familia și-a pierdut importanța și
odată cu ea a dispărut și dragostea oferită de un partener de viață, la fel au dispărut sindicatele, bisericile și-au
pierdut relevanța, guvernul nu mai are nici o preocupare legată de aceste
aspecte, iar o economie bazată majoritar pe slujbe temporare nu oferă un venit
suficient pentru a avea succes pe piața căsătoriilor. Astfel, pentru mulți
oameni nu mai rămâne nimic de care să se agațe, poate doar o sticlă de alcool,
trăgaciul unei arme sau o seringă hipodermică.
Toate
aceste evoluții vin și în sprijinul afirmației
potrivit căreia acumularea de anxietate a dus la alegerea lui Donald Trump în
2016, procesul începând de fapt din anii 1980, odată cu impactul multiplu al
politicii Reaganomics (Komlos, 2017, 2019).
Procesul
descris mai sus nu are drept cauză doar
inegalitatea socială, dar și percepția unei alocări
nedrepte a resurselor din economie, chiar foarte nedrepte. Chiar și Alan Greenspan (chair al Rezervei
Federale în perioada 1987-2006 și având o
orientare republicană), a recunoscut că, în condițiile
acestui nivel al inegalității, “sistemul economic nu va rezista” (Greenspan, 2007a)[x]. Dar el nu și-a putut imagina că disperarea va ajunge până
acolo unde cel puțin 150.000 de oameni pe an întorc spatele sistemului prin
singurul mod știut de ei: sinuciderea.
[i] Prof. Emeritus, University of Munich, Research Associate,
National Bureau of Economic Research
[ii]
Prof. dr. Universitatea Transilvania
din Brașov, Ad Personam Jean Monnet Chair
[iii] Cursurile ținute de aceștia sunt de asemenea disponibile la https://www.youtube.com/watch?v=7ii48cTiruU
[iv] Vezi benzile desenate Doonesbury realizate de
Garry Trudeau, March 26, 2017; https://www.gocomics.com/doonesbury/2017/03/26.
[v] Legat de aceste aspecte, Jacob Kapeller a
analizat recent natura trendurilor mortalității, observând că “bunăstarea
subiectivă depinde de poziția relativă a individului în societate (2020).”
[vi] Anumite
estimări ajung însă la cifra de 190.000 de cazuri pe an (Epstein, 2020).
[vii] Reamintim că Robber Baron este termenul utilizat
frecvent în secolul 19 pentru a-i descrie pe industriașii americani de succes
recurgând la practici ne-etice.
[viii] Celebrului sociolog francez Émil Durkheim (1857-1917) îi datorăm studii ample
asupra anomiei – a acelei condiții sociale în care se produce o dezintegrare a
normelor și valorilor recunoscute anterior în societate.
[ix] Ei exprimă succint această idee într-o publicație
anterioară: cei cu educație precară au experimentat “un lung proces de declin
sau de privare cumulativă, cauzat de deteriorarea constantă a oportunităților
de locuri de muncă pentru oamenii neinstruiți” (Case and Deaton, 2017, p. 29).
[x] “nu te poți bucura de beneficiile creșterii pieței
capitaliste fără suportul unei proporții semnificative a populației, ba chiar
al întregii populații; iar dacă se amplifică sentimentul că distribuția
veniturilor în capitalism este injustă, sistemul nu va rezista” (Greenspan, 2007a). În forma tipărită, Greenspan
s-a exprimat astfel: dacă nu găsim soluția pentru “un sfert de secol de creștere
a inegalității veniturilor, legăturile culturale care stau la baza societății
noastre se pot distruge. Pot rezulta atitudini ostile, colaps al autorității,
chiar violență pe scară largă, punând în pericol civilitatea de care depind
economiile aflate în creștere” (Greenspan, 2007b, p. 468).