Oricât de internaționalizate sunt astăzi experiențele de formare, educația a rămas în competența statelor naționale. Ca urmare, fiecare țară are educația pe care și-o dă.
Desigur, pandemia suplimentează pretutindeni dificultățile educării noilor generații. Regularizarea contactelor umane (prin evitarea aglomerărilor, distanțare fizică etc.) obligă la a regândi educația până la componentele ei ultime. O reorganizare, o altă pedagogie și metodică au devenit indispensabile.
În multe țări, pandemia a început pe fondul unei crize a educației. Așa stând lucrurile, reorganizarea impusă de pandemie dă rezultate numai dacă este parte a unei reforme. Nu se poate face față la ceea ce vine fără reformă. Este mai mult decât adevărată o zicere a acestor zile, conform căreia se vor întoarce la normalitate doar cei care au grijă să normalizeze din vreme lucrurile.
România este, de fapt, în această situație. O criză a educației se resimte acut de multă vreme. În cursul pandemiei s-au comis erori ce o reconfirmă, dar o și adâncesc. De aceea, dacă se vrea educație de calitate, atunci înțelept este să se meargă până la capăt – la o reformă cuprinzătoare a educației.
Înainte de orice, la reformă obligă stările de lucruri de azi. Cine le
examinează lucid nu poate să nu constate scăderea nivelului de cunoștințe,
deprofesionalizarea și înstrăinarea educației de valori. Acestea se acuză deja
din toate direcțiile – dascăli, părinți, beneficiari, examinări externe.
Indicii negative se discută, desigur, și în alte țări. Dar în România
actuală este vorba de fenomene cu repercusiuni majore. Persistenta rămânere la
coada Europei, nepriceperea decidenților, disfuncțiile instituțiilor, cea mai
mare pondere a săracilor, cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace,
consumul de carte cel mai mic, comercializarea de ființe umane, obsesia izbitoare
a lovirii celuilalt – toate spun mult despre educația ce se face acum în țară.
Și în România sunt oameni pregătiți și devotați interesului public. Dar
lucrurile au ajuns acolo încât tocmai dintre cei slabi („die Untersten”, cum ar spune Thomas Mann)
– profesional, civic, moral – s-au recrutat decidenții de azi. Nici un vârf al vreunei
generații nu este acum la decizii. Și, cum se vede, tot așa se vrea selecția
celor de mâine.
Oricine poate constata că se fuge de dezbatere rațională, că se
construiește anapoda, că nu se pot gândi programe, că se argumentează cu erori,
că se măsluiesc fapte, că nu se înțelege lumea zilelor noastre. România de azi
are zeci de mii de copii rămași acasă, cu părinții la lucru în afara țării, a
căror educație este deja fisurată. Ea trăiește din nou cea mai gravă segregare
socială în educație. S-a prăbușit frecventarea bibliotecilor. Românii vorbesc o
a doua limbă în proporția cea mai mică din Europa. Se încalcă la tot pasul
regulile de gramatică. Erorile de pragmatică covârșesc: se confundă fapte cu
evaluări, la constatări se reacționează cu acuzații, la solicitări cu
amenințări. Multe firme arată cu degetul spre “calitatea slabă a forței de
muncă”, iar Comisia Europeană a remarcat, în 2019, o “persistentă lipsă de
competențe” în România. După ce, în 2011, în clasamentul Shanghai se ajunsese
să se candideze pentru primele 500 de universități din lume, acum abia se intră
pe lista lungă! Sporturi în care România
conta s-au prăbușit, încât la Olimpiada din 2016 s-a ajuns la cea mai slabă
performanță din ultimii cincizeci de ani. Atunci când se discută pregătirea, nu
se distinge între amintire și înțelegerea de cunoștințe, apoi între înțelegere
și abilitatea de a face ceva cu ele. Ca urmare, o ideologie a suficienței ocupă
terenul. În vreme ce alte țări își integrează cu parcimonie forțele capable să
producă, România le distruge sau le vinde,
într-o „originală” confuzie a valorilor.
În relația cu ceilalți s-a extins brutalitatea. Pe cât de nechibzuit și abuziv se iau decizii, pe atât
de grosolan se aplică. Frauda (raportarea de reușite inexistente, furtul banului
public etc.) și minciuna se practică începând de sus. Integritatea și onoarea
sunt înlocuite cu „lucrătura” cu noua Securitate și „justiția” injustă.
În învățământul din România și-au făcut loc fenomene grave. Scrierea de
cărți de către alții a revenit, doctoratele s-au compromis prin plagiat.
Nivelul profesurilor universitare scade ca urmare a selecției „ca la nimeni”,
cum se temea Spiru Haret. În fruntea instituțiilor proliferează incultura și
ținuta de vătaf. Prezența serviciilor secrete în universități a atins o amploare
fără precedent. Corupția (nepotism, comercializare de posturi etc.) i-ar
îngrozi pe Nicolae Iorga, pe Virgil Bărbat și pe mulți alții.
La rândul ei, pandemia a dezvăluit nemilos lipsa de educație din România
actuală. Ascensiunea la decizii a nepregătiților, continua încălcare a Constituției,
obsesia „guvernului meu”, în loc de guvernul țării, preocuparea de a desfigura
democrația spre a perpetua clici păguboase, incapacitatea de soluții profunde
și coerente sunt caracteristice.
Pandemia a dovedit, în același timp, nivelul modest al pregătirii de
specialitate. Nici o universitate de referință din țară nu a avut răspunsuri la
nevoile apărute. Niciuna nu a reacționat la erori. Nici măcar la cele din
educație! În urma vastei emigrații a medicilor și a punerii sănătății în mâna unor activiști de duzină, acum și
asistența sanitară se clatină. Observăm zi de zi că nici azi decidenții nu pot
stabili cu acuratețe starea sanitară din țară.
Rezultatul mulți l-am anticipat și nu miră. Cumulând nepriceperea și
politizarea primitivă, actualii decidenți au umplut țara de coronavirus-19 și
au irosit deja mii de vieți omenești. România a ajuns campioana europeană la ponderea
infectărilor și deceselor, în condițiile în care nici nu a avut măcar beneficiile
unei sugative turistice.
Am spus la timpul potrivit că nu trebuia oprit anul de învățământ prin
starea de urgență militară („de demență”, cum au numit-o, pe bună dreptate,
unii). Nu era cazul încheierii acestuia prin afectarea învățării, ci trebuia dus
la capăt, „mușcând” din lunga vacanță de vară. Căci compromiterea unui an de
învățământ – reducându-i durata, reducând disciplinele, reducând orele alocate –
este o soluție comodă, dar foarte costisitoare, cea mai costisitoare. Ea lasă
goluri în formare imposibil de umplut. Nici o altă țară nu a recurs la un asemenea
expedient ieftin.
La guvern nu se mai știe nici
redacta juridic o ordonanță, încât, doar ca un exemplu, se scrie „învățământul
este prioritate națională a Guvernului”, când este vorba de „prioritate
națională” pur și simplu. Mai grav, însă, se adoptă decizii, pentru anul de
învățământ 2020-2021, care măresc impasul.
Precum în alte locuri din lume, se face distincția între învățământ „față
în față” și învățământ „online” și se vorbește de „modalități
alternative de educație”, dar alternativele sunt după ureche. Se folosesc
cuvinte sonore – „furnizori de educație”, „evaluare externă”, „calitatea
educației”, „acreditare” – de fapt, vorbe fără acoperire, la noi, ce doar maschează
degradarea.
Ca urmare a carențelor de reglementare, masteratul și doctoratul erau
oricum slabe în universitățile din țară, dar acum, odată cu trecerea cursurilor
și examenelor din „on campus”, cum se spune, pe „online”, ele devin
și mai slabe. Nu se înțelege că „online-erizarea”
nu este educația întreagă și trebuie abia inserată printre modalități.
Se vorbește de „metode didactice alternative de învățământ”, dar nimeni dintre
decidenți nu este capabil să le indice. Aceasta pentru că nu se lucrează la o
analiză pedagogică și metodică corespunzătoare. Este clar, de pildă, că
aplicarea învățământului de tip “rezolvare de probleme (problem solving)”
și „interactivitatea”, ca să ne rezumăm doar la două condiții ale învățării
performante, trebuie complet regândite în noile condiții.
Este de multă vreme clar că practica elevilor și studenților trebuie
revizuită adânc. Lipsiți de idei, decidenții actuali o relaxează, pe când
direcția ar trebui să fie cu totul alta decât sporirea comodității.
Se discută despre curriculumul școlar, dar optica guvernului este din capul
locului eronată. Este tot mai evident că „planurile cadru”, numite astfel de la
reforma din 1997-2000, dar care acum se înțeleg tot mai greșit, nu ar trebui să fie nici în
România la dispoziția ministrului. Ele țin de interesul public și ar trebui
decise de cunoscători, nu de optica unui partid, pe deasupra și lipsit astăzi de
calificați.
Atunci când s-a trecut la starea de urgență, am arătat (vezi A. Marga, Lecțiile
pandemiei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020) că este greșită soluția de
oprire generală a activității, inclusiv în educație. Am spus că trebuie o abordare descentralizată
și aplicate soluții adecvate de către
autoritățile locale. Acum, declarativ, se ia în brațe un fel de „raionare”, dar
simpla „raionare” nu rezolvă mare lucru câtă vreme tratarea educației este
incompetentă.
În orice caz, educația ar trebui scoasă din abordarea diletantă a
autorităților actuale din România, care nu fac decât să degradeze, de la o zi
la alta, și ceea ce mai funcționează. Ea ar trebui ferită și de mâna altor
amatori, care reacționează punctual („mai multe ore la…”, „să cultivăm
disciplinele cutare și cutare”, „nu reduceți orele”, „să le reduceți doar
pasager” etc.), dar nu stăpânesc întregul educației. Și unii și alții caută zadarnic
limanul.
Educația nu are cum să-și revină în România fără a o trece într-o abordare
nouă, pricepută și capabilă să o reorganizeze prin reformă propriu-zisă. După
tribulațiile pe care ea le-a înregistrat de peste cincisprezece ani, sunt de
îndeplinit cel puțin trei condiții.
Pentru a reforma educația din România este nevoie de oameni pricepuți să
elaboreze concepția și strategia reformei. Nu poate da soluții în educație
cineva care nu și-a luat nici măcar gradele didactice în învățământul preuniversitar
– indiferent ce funcție are. Nici cineva care nu a fost niciodată ales șef de
catedră sau decan în învățământul
universitar – funcții în care te confrunți efectiv cu problemele de organizare
a educației, începând cu cele de concepere. Din simpli activiști pe tărâmul
educației nu iese reformă, așa cum din simpli politruci nu au ieșit nici
reforma politicii, nici cea juridică, nici reforma economică sau orice altă
reformă.
Este nevoie de oameni care cunosc ansamblul curricular și, plecând de aici,
educația ca sistem. Chestiunea nu este să cârpești curriculumul cu intervenții
aplaudate de nepreveniți. Miza nu este să ceri ore în plus, oricât de importantă
poate fi o disciplină sau alta. Miza mare este să faci atrăgătoare pentru elevi
acele discipline – ceea ce nu este posibil fără efectiva dezvoltare a
cercetărilor în respectivele discipline.
Este nevoie de oameni care cunosc la propriu istoria instituțională a
învățământului. Ceri degeaba soluții de la inși care nu s-au ocupat vreodată de
evoluția educației – în România, de la Spiru Haret încoace. Că cineva a trecut prin
școală, fie și în afara țării, nu este destul pentru a înțelege educația. Faptul
s-a văzut la cei desemnați miniștri în ultimele decade – unii dintre ei nu cunosc
nici acum învățământul ca instituție! Că cineva a ajuns în funcții nu înseamnă
că are ceva esențial de spus. Faptul a devenit clar încă o dată cu ultimele
generații de rectori, care, așa cum se observă pe documente, nu au mai propus
ceva în educație, nu au formulat decât solicitări de genul „dați-ne locuri
finanțate de la buget, la admitere!”.
Sunt mulți cei care vociferează cu privire la conceperea reformei educației.
Prea puțini sunt însă propriu-zis pregătiți Din nefericire, printre cei care
decid astăzi educația din țară nu este nici un cap în stare să conceapă
educația ca întreg. Iar unde lipsesc educații, viitorul rămâne sumbru.
Mulți concetățeni mă întreabă: ce calificare presupune o participare competentă la reforma educației? Experiențele
izbutite ne spun că este vorba de a fi fost în sistem, de a fi parcurs etapele
de experiență – gradele didactice la cei care vin din preuniversitar, șef de
catedră și decan la cei din universitar, de a fi lucrat cândva la curriculum,
de a cunoaște câtuși de puțin literatura internațională, de a fi scris manuale preuniversitare sau
universitare, de a cunoaște evoluția instituțională a educației și consecințele
ei. Fără a întruni aceste premise, în România se bate pasul pe loc, când nu se
ia la vale, în timp ce țări comparabile din jur știu ce au de făcut și fac de
ani buni!
Cei care și-au asumat reforma 1997-2000, au întrunit aceste condiții. Documentele
o atestă (vezi, între altele, A. Marga, Anii reformei 1997-2000, 2006,
și buletinele informative ale Ministerului Educației Naționale de atunci,
păstrate în arhive). Altfel nici nu se putea și, de aceea, au fost și rezultate.
Că, ulterior, alții le-au afectat, ține de o istorie nefastă. Iar că astăzi
ajung să dea tonul în educația din țară inși care ar trebui ei înșiși încă educați,
ține doar de absurdul pe care deja Urmuz
și Eugen Ionescu l-au acuzat.
Cred că ar trebui să deschidem ochii lucid în fața absurdului situației!
Cel puțin ca prim pas al ieșirii la liman. Nu se ajunge în societate la educație de calitate, oricare ar fi eforturile
instituțiilor – școli, licee, facultăți – fără meritocrație. Unde lucrurile se
degradeză și iau calea mediocrației și, mai grav, a prostocrației, și educația cea
mai bine gândită eșuează. Convingerea că meritul profesional contează în
societate și în viață este din vremuri străvechi cea mai mare sursă motivatoare
a educației. Din nefericire, România actuală nu dispune acum de o asemenea
sursă.
România actuală riscă și mai mult luându-se după inși care, după atâția ani
pierduți, așa cum se vede ușor, nu pricep la propriu nici politica, nici economia,
nici justiția, nici educația. Ieșirea din mocirla ridicolului autoritarism de comună
de azi, prin revenirea la Constituție și afirmarea unei democrații meritocratice,
rămâne condiție a normalizării, ca și a unei educații sănătoase.
Andrei Marga
