Pentru istorici fiecare eveniment este unic. Spre deosebire, economiștii susțin că există tipare în date și evenimente particulare care pot induce răspunsuri similare. Istoria se referă la evenimente particulare; economia are în vedere evenimentele în general. (Kindleberger și Aliber, 2005, p. 24)
Dacă ciclurile economice (sau de afaceri) sunt în general definite ca fluctuații nonsezoniere în activitatea economică agregată a unei țări (Burns și Mitchell, 1946; Zarnowitz, 1992), unde PIB-ul real este în mod obișnuit folosit ca principal indicator în caracterizarea acestora, subiectul ciclurilor financiare a fost mai puțin dezbătut și, prin urmare, investigat empiric. Motivația decidenților politici și a cercetătorilor de a încorpora factorii financiari în analiza lor derivă în principal din evenimentele petrecute în primul deceniu al anilor 2000. Borio (2014) punctează că nu există o definiție a ciclului financiar care să fie larg acceptată, însă consensul este că aceste fluctuații sunt declanșate de schimbările în variabile precum creditul acordat la nivelul unei economii și prețurile proprietăților (Drehmann et al., 2012; Borio et al., 2018), în timp ce prețurile acțiunilor joacă un rol mai puțin important, fiind mai puțin sincronizate cu ciclurile de afaceri.
În condiții economice propice băncile, având un grad de îndatorare ridicat, sporesc excesiv de mult creditarea, finanțând proiecte de investiții nerentabile și riscante (din cauza excesului de lichiditate, resursele împrumutate au un preț scăzut, iar valoarea colateralului este umflată artificial), asumându-și riscuri mult prea mari care devin ulterior sistemice din cauza corelării expunerilor acestora. Acest comportament poate fi indus de un acces facilitat la fonduri externe, derivat din sporirea creditării în sectorul bancar și de nivelul crescut al datoriilor din economie, în condițiile expansiunii cererii agregate.
În contextul unei creșteri a valorii colateralului, băncile își vor relaxa criteriile de selecție a clienților, ceea ce va conduce la o deteriorare a calității debitorilor. În fundalul acestui proces, dezechilibrele financiare se vor amplifica, iar riscul sistemic[1] se va dezvolta neobservabil. Atunci când un șoc exogen lovește economia și valoarea colateralului se prăbușește, iar prețurile activelor intră pe o pantă descendentă, profitabilitatea debitorilor se înrăutățește și băncile intră într-un proces de reducere a gradului de îndatorare (deleverage) vânzând simultan active la prețuri sub valoarea lor contabilă (fire sales). În consecință, se acumulează credite neperformante, rata de adecvare a capitalului se diminează semnificativ dând naștere unui nivel crescut al pierderilor în sectorul bancar, cu efecte de contagiune la nivelul economiei reale.
Magnitudinea acestui fenomen este mai mare în sistemele financiare unde predomină intermedierea bancară întrucât deținătorii de acțiuni și obligațiuni sunt mai puțin îndatorați decât băncile, ceea ce le permite să absoarbă pierderile mult mai ușor, fără o reducere simultană a gradului de îndatorare care să afecteze economia în ansamblu.
În acest studiu ne-am propus să îmbunătățim cunoașterea curentă cu privire la comportamentul prociclic al băncilor. Prociclicitatea este înțeleasă aici ca tendința de mișcare în aceeași direcție cu PIB-ul real sau orice alt agregat macroeconomic sau financiar (creștere în perioade de expansiune și scădere în perioade de recesiune), i.e. o corelație constantă și pozitivă cu PIB-ul real sau orice alt agregat macroeconomic sau financiar. Mai specific, abordarea noastră este orientată către contribuția și expunerea băncilor la riscul sistemic (și implicit stabilitatea financiară) și modul în care acestea fluctuează pe parcursul ciclurilor economice și financiare.
Fundamentul în analizarea riscului sistemic rezidă, de obicei, în analizarea sistemului bancar. Acest lucru se datorează rolului semnificativ jucat de bănci în intermedierea financiară, transformarea maturității și a operațiunilor ce implică resurse mari împrumutate. Astfel, riscul sistemic nu poate fi definit ca o simplă instabilitate financiară, ci ca un șoc financiar neobișnuit care cauzează șocuri puternice negative către economia reală: ocuparea forței de muncă, nivelul bogăției dintr-o țară și nivelul tuturor bunurilor și serviciilor produse și furnizate în acea țară (Freixas et al., 2015).