Pentru o lungă perioadă de timp, pe lista de priorități a liderilor aproape din toate statele lumii, vor rămâne între primele rânduri preocuparea pentru sănătatea populației și controlul efectelor pandemiei, precum și pentru reconstrucția economiei. Unul dintre motivele esențiale pentru aceasta este că, așa cum se poate deja observa din statisticile care au început să redevină disponibile, efectele pandemiei și blocajele generate de aceasta agravează inegalitățile preexistente și accentuează deteriorarea țesutului social, element vital pentru viitorul comunităților în care trăim. Toți am observat în această perioada a măsurilor dure de interdicție privind circulației persoanelor o acutizare a tensiunilor. Din cauza efectelor economice ale crizei, aceasta ar putea continua, adăugându-i-se creșterea polarizării sociale și eroziunea sentimentului de apartenență (la comunitate), ceea este posibil să alimenteze în continuare neliniștea socială la nivel global și regional.
Deși poate părea surprinzător, pandemia pe care o traversăm acum nu este excepțională în exacerbarea inegalităților preexistente. De-a lungul istoriei (îndepărtate), acest scenariu s-a repetat nu de puține ori. Un studiu publicat in luna mai 2020 de Davide Furceri, Prakash Loungani, Jonathan Ostry și Pietro Pizzuto (cercetători din cadrul FMI și Universității din Palermo), au studiat date privind cinci epidemii majore care au avut loc în ultimul secol și care au afectat mai multe țări/zone geografice. Autorii argumentează că, în medie, o astfel de epidemie majoră conduce la creșterea semnificativă și persistentă a coeficientul gini al unei țări (una dintre cele mai populare măsuri ale inegalității) cu o valoare considerabilă, respectiv 1,25 puncte procentuale în medie în cinci ani de la respectiva criză epidemiologică.
Rezultatele studiului menționat confirmă că, de regulă, episoadele de criză sanitară majoră afectează mai acut populația săracă, acesteia lipsindu-i rezervele financiare pentru a se pune la adăpost, iar veniturile sale nete fiind într-o mai mare proporție vulnerabile față de efectele crizei. Există mai multe căi pentru combaterea acestui efect nociv, dar cea mai eficientă rămâne probabil creșterea economică robustă și inclusivă, care poate că nu neutralizează în totalitate fenomenul de creștere a polarizării sociale dar cel puțin are efecte puternic pozitive asupra nivelului de trai al tuturor categoriilor sociale. De aici rezultă nevoia de stimulare a refacerii cât mai rapide a economiei după ameliorarea crizei sanitare și concluzia că politicile de austeritate (pentru stăpânirea deficitului și datoriei) nu sunt o soluție din acest punct de vedere. De altfel chiar și autorii studiului menționat argumentează în favoarea acestei ipoteze, rezultatele cercetării lor arătând că nivelul creșterii coeficientului gini ulterior episoadelor de epidemie majoră se dovedește a fi foarte sensibil la ritmul de creștere economică post-epidemică (ex. amplificarea inegalității este mai redusă dacă recuperarea economică este mai accelerată).
De altfel, creșterea economică sustenabilă mai accelerată ar ajuta și la ameliorarea altor probleme importante cu care se confruntă acum economiile lumii ca efect al pandemiei COVID-19, de exemplu deficitele bugetare în creștere accelerată și amplificarea nivelului datoriei publice raportate la PIB.
În cazul unei economii deschisă, emergentă, de dimensiune relativ mică precum cea a României, soluția pentru o astfel de creștere presupune identificarea setului optim de măsuri care să satisfacă un sistem foarte complex de restricții. Dintre aceste măsuri, probabil cele mai importante sunt:
- găsirea surselor bugetare de finanțare a măsurilor de stimulare a economiei în condițiile unui spațiu fiscal redus fără a avea ca unică soluție creșteri de taxe care ar genera exact efectul contrar de împovărare a populației și mediului de afaceri, putând fi eficiente în schimb măsurile de redistribuire a avuției care nu ar afecta populația cu venituri medii și mici.
- masuri privind securitatea sanitară și socială a oamenilor pentru a creste încrederea generală in capacitatea de reacție si adaptare a societății
- atragerea și fructificarea la maxim a resurselor financiare disponibile în cadrul pachetelor de asistență și programelor Uniunii Europene adresate statele membre
- mai mult ca oricând masuri care vizează încurajarea capacitații de a construi sisteme inovative
Situația actuală determinată de criza pandemică COVID-19 a generat o afectare gravă a economiei, simultană pe partea cererii și a ofertei. De aceea este necesar un răspuns de amploare aproape fără precedent (pe timp de pace) al guvernelor, care trebuie să abordeze problemele induse de pandemie pentru a preveni intrarea economiei în colaps, creșterea prețurilor, sărăcirea populației și accentuarea inegalităților sociale.
Din această perspectivă, efortul autorităților se canalizează, pe de o parte pe necesitatea vitală de operaționalizare rapidă a programelor de susținere a economiei și acordarea de sprijin agenților economici, iar pe de alta parte pe nevoia de a asigura resursele de finanțare a acestor măsuri de la nivelul bugetului de stat.
În acest context, pentru a avea resurse interne de combatere a efectelor crizei și stimulare a creșterii economice pe termen mediu, reformarea sistemului fiscal este crucială. Ar trebui să aibă prioritate regândirea taxelor pe avere și combaterea (în cadrul unui efort conjugat la nivel global) practicii de evitare a impozitării prin domiciliere fiscală în jurisdicții cu fiscalitate redusă (paradisuri fiscale). Pe cât posibil instrumentele de taxare a muncii și a consumului ar trebui să fie trecute în planul secund. Probabil că în anii următori, pe plan european și internațional, presiunile pentru accentuarea măsurilor de redistribuire a avuției și bunăstării în scopul reducerii inegalităților, prin revizuirea în acest scop a sistemului fiscal, vor fi din ce în ce mai accentuate.
Din perspectivă monetară, dacă pe partea ofertei de bunuri și servicii de bază furnizarea acestora este asigurată, atunci riscurile de inflație vor fi probabil reduse. Deși măsurile de prudență sanitară și distanțare socială ce vor fi aplicate în continuare implică cheltuieli mai mari și eficiență mai scăzută a activității pentru o serie de companii, probabil că într-o primă fază antreprenorii vor pune pe primul plan reluarea activității și salvarea afacerii, profitul venind abia pe planul secund. De aceea este de așteptat ca, acolo unde este posibil, aceste costuri să fie preluate prin diminuarea marjei de profit și doar o parte mai mică să fie transmisă în prețul final al bunurilor și serviciilor. Acest comportament ar fi cu atât mai mult încurajat cu cât va fi mai repede restabilită încrederea în revenirea la o funcționare a României, în condiții de (nouă) normalitate și previzibilitate, astfel ca mediul de afaceri să fie stimulat să gândească pe termen mediu și lung, de manieră constructivă și orientată spre dezvoltare (inclusiv creștere de productivitate și reducere de costuri), nu în regim de criză și cu scopul de fructificare și recuperare rapidă a resurselor investite. Desigur, vor exista și excepții, domenii înguste de activitate în care creșterea de costuri nu va putea fi acoperită în acest fel sau în care concurența este redusă, cazuri în care prețurile vor crește. Ca acest lucru să se întâmple este importantă și refacerea (redesenarea) cât mai eficientă și rapidă a lanțurilor de aprovizionare, cu scopul de menținere a unui nivel de competitivitate prin costuri cât mai apropiat de cel anterior crizei.
De asemenea, efectul psihologic la nivelul consumatorilor, pe care inevitabil, l-a produs decelerarea sau recesiunea economică în urma șocului pandemic va determina probabil creșterea inclinației spre economisire a populației (acumularea de rezerve sau „solduri de precauție” de către gospodării și persoane fizice), ceea ce va acționa de asemenea, cel puțin pe un orizont previzibil de timp, împotriva unui șoc inflaționist. Mai mult decât atât, guvernele vor trebui să acopere o parte din deficitul de cerere care probabil va rezulta în urma reducerii consumului populației, și să adopte inițiative pentru susținerea ocupării forței de muncă și protejarea veniturilor angajaților. Acesta este motivul pentru care numeroase guverne din țări avansate economic vizează programe de investiții publice complementare sprijinului acordat sectorului privat prin linii de credit de refinanțare pentru bănci, astfel încât acestea, la rândul lor, să poată menține linii de credit pentru capitalul de lucru al companiilor, în special a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri). Aceste linii de refinanțare oferite prin canalul bancar ar trebui să sa fie condiționate de angajamentul întreprinderilor de a menține angajații cel puțin cu nivelul de salarizare actual.
Băncile centrale, acum la fel ca oricând, pe timp de criză sau de dezvoltare economică, continuă să joace un rol cheie. Noua normalitate pe care băncile centrale din economiile dezvoltate o traversează deja de mai bine de 10 ani (ulterior declanșării crizei financiare globale) implică folosirea, în funcție de necesități, și a instrumentelor neconvenționale de politică monetară, care stabilesc diverse canale de injectare a lichidității în economie (Díaz-Bonilla 2016 și 2018).
În conjunctura economică actuală, sprijinirea ofertei și a cererii de bunuri și servicii de bază va necesita o extindere a ofertei de bani. De aceea băncile centrale trebuie să-si diversifice în continuare panoplia instrumentelor de politică monetară. În paralel, pe parcursul acestui proces, sistemul bancar trebuie monitorizat continuu pentru a asigura funcționarea corectă și menținerea robusteții acestuia. Așa cum în prezent este necesară o anumită flexibilitate pentru debitori, pe cale de consecință abordarea flexibilă este necesară și în cazul instituțiilor de credit atunci când acestea sunt evaluate de autoritățile de supraveghere. Din fericire, sistemul bancar, pe ansamblu, a intrat în această criză cu un nivel confortabil al rezervelor de capital și lichiditate, mult mai ridicat prin comparație cu situația anilor 2006-2007 dinaintea crizei financiare globale.
Situația economică de complexitate și dificultate extremă, fără precedent în epoca modernă, necesită în continuare, uneori, și răspunsuri neconvenționale, deși acestea pot ascunde riscuri și vulnerabilități privind evoluția viitoare a sistemului economic și financiar, dacă nu sunt evaluate și gestionate adecvat, la fel ca orice medicament care în cadrul unui tratament potrivit aduce beneficii iar administrat în exces sau de o maniera inadecvată poate genera neplăceri. Da, există mai multe exemple de țări care, în trecutul mai îndepărtat, au abuzat de abordări monetare neconvenționale, ceea ce a dus la șocuri inflaționiste de amploare, devalorizări puternice, crize în cadrul sistemelor de plăți etc. De aceea cuvintele de ordine în conduita de politici a băncilor centrale trebuie să rămână prudența, echilibrul, evaluarea atentă și amănunțită, acțiunea graduală și proporțională, în folosirea oricăror instrumente, inclusiv a celor neconvenționale.
Este important ca toți participanții în economie să fie conștienți că instrumentele de politica monetară, cu atât mai mult cele neconvenționale, deși sunt necesare și eficiente atunci când sunt utilizate adecvat, nu constituie un panaceu al rezolvării tuturor problemelor economice. Aplicarea acestora depinde de foarte multe constrângeri existente la nivelul economiei în funcție de dimensiune, structură, grad de dezvoltare tehnologică și complexitate, deschidere față de exterior și integrare regională, competitivitate externă, poziționarea în cadrul relațiilor comerciale internaționale, amploarea capitalului autohton, circulația monetară, natura și mecanismele sistemului de plăți, rezervele disponibile (de orice fel), alcătuirea socială, nivelul de educație financiară, gradul de intermediere și incluziune etc. Practic instrumentele de politică monetară acționează asupra unui organism extrem de complex, a cărui funcționare depinde de enorm de multe variabile și caracteristici (inclusiv comportamentale), de aceea eficacitatea acestora variază de la o economie la alta și de la un moment de timp la altul, calibrarea lor fiind extrem de delicată.
Politicile publice care pot contribui la relansarea economică nu se limitează la domeniul fiscal-bugetar și monetar. De exemplu, un aport la finanțarea economiei reale o are și sectorul financiar nebancar, prin fondurile de investiții și de pensii precum și prin societățile de asigurare. Acestea din urmă pot contribui mai mult la gestionarea adecvată a riscurilor de către mediul de afaceri, în viitor (pentru că în domeniul asigurărilor este inadecvat să existe acțiuni noi retroactive, acolo unde evenimentele sunt deja produse și riscurile/pierderile sunt certe atât din punct de vedere etic dar si actuarial), prin produse și mecanisme de asigurare adaptate nevoilor companiilor în noua economie, cu respectarea principiilor de prudență, solvabilitate, lichiditate și viabilitate specifice acestui sector (inclusiv conform cadrului european de reglementare Solvency II).
Contribuția și suportul comunității europene la relansarea economiilor naționale din spațiul UE sunt la fel de importante ca și acțiunile guvernelor naționale. Sprijinul financiar alocat prin bugetul și mecanismele comunitare se adaugă efortului financiar al guvernelor statelor membre și compensează diferențele mari dintre state în ceea ce privește capacitatea de stimulare a economiei ca urmare a decalajului de spațiu fiscal al bugetelor naționale.
Așa cum am mai afirmat momentul actual este un test important pentru manifestarea solidarității Europene și a celei internaționale. Au existat în perioada acută a crizei pandemice momente emoționante de solidaritate spre exemplu Franța a donat un milion de măști, Germania a livrat 7 tone de echipamente medicale inclusiv ventilatoare și măști anestezice, Polonia, România și Germania au trimis echipe de medici specialiști, Cehia a livrat costume de protecție și aparate de ventilație pentru Italia iar Austria, Germania și Luxemburg au internat si tratat pacienți din Italia și Franța.
În acest moment de start al refacerii economiei, un nou gest de solidaritate ar însemna prioritizarea folosirii fondurilor europene de către țările cu situații economice complicate. La nivelul UE avem o unitate în diversitate iar în situația actuală este crucial să facem această prioritizare pentru a nu permite adâncirea abruptă a decalajelor economice existente între statele membre. Pachetele financiare prezentate până în acest moment de instituțiile europene pentru sprijinirea statelor membre au amploarea și adresabilitatea necesare. Astfel, pe 27 mai Comisia Europeană și-a prezentat propunerea pentru planul de recuperare, inclusiv un buget UE revizuit pentru perioada 2021-2027 de 1,1 trilioane de euro și o consolidare temporară de 750 de miliarde de euro (programul Next Generation EU). Acestea se adaugă celor trei plase de siguranță de 540 miliarde EUR deja instituite de UE pentru a sprijini companiile, salariații și instituțiile administrative din spațiul comunitar. În total efortul financiar al UE pentru reconstrucția post-pandemică se ridică la circa 2,4 trilioane de euro. României îi sunt alocate peste 71 de miliarde de euro, circa 40 de miliarde în cadrul bugetului multianual și aproximativ 31,2 miliarde de euro ca parte a programului de consolidare temporară. Dintre acestea cea mai mare pondere o reprezintă finanțări nerambursabile. România trebuie să facă o prioritate majoră din absorbția și utilizarea eficientă a acestor finanțări, pentru susținerea și dezvoltarea economiei locale, așa cum este de așteptat că vor proceda toate celelalte state membre.
Consecințele socio-economice ale pandemiei sunt și probabil vor continua să fie distribuite in mod diferențiat la nivel regional în România, datorită unor eterogenității semnificative a volumului de investiții și nivelului de productivitate a muncii, precum și a diferitelor modele de specializare între regiuni. Aceasta implică un risc substanțial de extindere a disparităților regionale în România, între capitala și restul regiunilor sau între zonele urbane și rurale. Îmbinată cu riscul încetinirii sau chiar a inversării temporare a procesului de convergență economică spre media UE, situația actuală necesită răspunsuri politice specifice.
Având în vedere toate acestea, devine de maximă importanță colaborarea în cadrul unui parteneriat cât mai larg care să includă instituțiile fundamentale ale statului si pe cele reprezentative ale mediului de afaceri, și care sa permită identificarea soluțiilor adaptate fiecărui sector al economiei locale, pentru a depăși abordările care oferă soluții generale, unilaterale, fără a se face corelația necesară între nevoi si resurse, ceea ce ar putea produce dezechilibre macroeconomice majore în viitor. Un succes în acest demers va contribui la recâștigarea încrederii tuturor categoriilor de participanți în economie, ceea ce se va dovedi cu siguranță cel puțin la fel de important și eficient ca și stimulii financiari, pentru că va contribui la readucerea pe făgaș a consumului și investițiilor, implicit stimulând creșterea economică mai rapidă și mai echilibrată decât ar putea să o facă doar injecțiile de bani (din elicopter sau nu). Dovadă stau experiențele din ultimii zece ani din economii dezvoltate care și-au permis să elibereze capitaluri importante către circuitul economic, dar pentru că nu au reușit să readucă și încrederea într-un parcurs stabil și previzibil al economie și societății, creșterea a revenit doar foarte timid.
