În calitatea de a fi fost primul negociator șef al României în problemele de integrare (cu aceeași echipă multi-instituțională cu care am reușit și încheierea Acordului de Comerț al României cu CEE în 1992, fără de care drumul spre asociere era blocat), readuc aminte că în încercările noastre de a plusa în toate negocierile peste performanțele de care dădeam dovadă ne aduceau mereu un deserviciu. Pentru cei care înțeleg ceea ce înseamnă integrarea europeană, respectiv a cere mai mult decât poți să livrezi prin politici, programe, proiecte și poziții, aceasta explică de ce ești așezat de partenerii tăi acolo unde meriți, cu trista percepție a unei marginalizări sau a unei țări de mâna a doua.
Se pare că împărțirea statelor membre în categorii diferite a devenit o politică de salvare a UE de la efectele propriei sale guvernanțe slabe, o urmare a lipsei unor lideri europeni de anvergură. Lărgirea Uniunii spre est și criza Zonei Euro au creat premisele unei marginalizări de facto a unor state membre, întărind conceptul de nucleu și periferie a UE, de Europa cu două viteze. Cauza? Unele state membre nu pot ține pasul, nu cu media performanțelor, ci cu cea mai înaltă performanță hegemonică prin care statul membru respectiv și-a valorificat practic cel mai bine avantajele integrării. UE este departe de a fi un joc win – win, deși acesta era mesajul esențial al unei Uniuni mai largi, profunde și puternice.
Premisele angajamentului politic au fost acceptate, dar sprijinul din interiorul UE, prin politici cu denumiri din cele mai incitante – coeziune, solidaritate, fonduri de dezvoltare etc. – nu a ținut cont de distanțele și structurile de recuperat pentru un proces de integrare omogenă, benefic tuturor.
Chintesența celor de mai sus poate fi observată în distribuția fondurilor europene și nu numai. Conform declarației recente a consilierului prezidențial Leonard Orban, fost și ministru al integrării (pe care l-am apreciat foarte mult), în cadrul unei conferințe organizate de Piața Financiară, România a primit fonduri europene de 39 miliarde euro în cei 10 ani, în condițiile în care a avut contribuții la bugetul european de circa 13 miliarde euro, cu un rezultat net pozitiv de 26,5 miliarde euro. Cât am dat și cât am primit este una din cele mai simpliste și chiar populiste analize atunci când vorbim de beneficiile aderării. Dar cred că partea subtilă a declarației este cea care se referă la faptul că „putem discuta despre calitatea cheltuirii acestor fonduri (Comisia Europeană a avertizat de mai multe România pentru modul defectuos în care a cheltuit banii europeni, blocând temporar accesul la fonduri – n.n.). Însă, chiar și așa, au fost virate taxe la bugetul statului, iar banii au fost cheltuiți, până la urmă, pentru dezvoltarea României”.
