Deciziile economice ale anului 2017 sunt un exemplu de manual despre ce înseamnă politici economice nechibzuite și cu priorități strict pe termen scurt. De la haos fiscal, la redistribuție, trecând prin intervenționism politic, în 2017, România a avut parte de toate.
Guvernanții ne-au repetat obsesiv că totul merge bine pentru că a fost creștere economică.
Dar ce nu ne-au spus este că suntem într-o perioadă de creștere economică globală. De asemenea, nu ne-au spus că suntem pe parte crescătoare a ciclului economic. Nu ne-au spus că au moștenit din 2016 o economie care nu doar că era pe creștere economică sănătoasă, de 4.8%, dar avea și o inflație bine ținută sub control, fiind chiar negativă la -0.5%. Nu ne-au spus că, în 2017, chiar dacă creșterea a fost mai mare (de 7%), inflația a explodat la 3.3%. Nu ne-au spus că toate deciziile economice pe care le-au luat au vizat doparea pe termen scurt a creșterii economice prin încurajarea consumului, iar asta s-a întâmplat prin sacrificarea potențialului economiei pe termen lung. Politicienii care conduc România nu ne-au spus multe, dar oamenii din economia reală au văzut fără nici o statistică evoluția nivelului de trai și creșterea prețurilor. Contribuabilul român nu trebuie să se uite la cifrele INS ca să-și dea seama că plătește din ce în ce mai mult la supermarket când își face cumpărăturile sau că facturile la utilități sunt din ce în ce mai mari, sau chiar că prețul unui plin de carburant a crescut.
Explozia inflației s-a datorat în mare măsură redistribuției cinice de resurse pe care a operat-o statul în 2017. Statul și-a crescut impozitele (a desființat plafonarea bazei de calcul pentru contribuții, a mărit accizele pe carburanți cu ~20% în două luni, a introdus supra-impozitarea muncii part-time etc.) și a mărit concomitent cheltuieli structurale (mai ales salarii și asistență socială). Astfel, guvernul a operat o imensă redistribuție a avuției naționale luând de la mediul privat, plătitor de taxe și impozite, și dând înspre categoriile de bugetari apropiate de putere.
Problema este dezechilibrul masiv pe care l-a creat astfel și care ne va afecta pe termen lung. Veniturile fiscale ale statului vor varia în funcție de climatul economic, cheltuielile curente, însă, nu. Atunci când economia va încetini – și aici nu e o problemă de „dacă”, ci de „când” – statul român nu va mai putea face față cheltuielilor fixe și va trebui să ia o decizie: fie crește taxele, fie scade cheltuielile.
Sunt semne că problema e chiar mai gravă de atât. Se profilează scenariul în care nici măcar veniturile din perioada asta de creștere economică să nu fie suficiente încât să poată susține creșterea atât de mare a cheltuielilor curente. Astfel, dacă ne uităm la execuția bugetară pe prima lună a anului 2018, vedem cheltuielile curente crescând cu 26%, dar veniturile fiscale cu 6%. Este lesne de văzut direcția total greșită în care mergem.
Între alegerea de a crește taxele sau de a scădea cheltuielile, presiunea politică va fi către creșterea taxelor. Și atunci se pune problema de unde va mai lua statul bani în viitor? Din declarațiile politice făcute până acum, cele mai mari șanse sunt ca statul să preia în întregime fondurile românilor care până acum se economiseau în pilonul 2 de pensii. Doar de aici statul ar putea să mai ia 7,3 miliarde de lei din banii românilor (cât se preconizează în bugetul 2018). Banii care merg către pilonul 2 sunt banii românilor, dar pe care românii nu îi văd decât peste câteva zeci de ani, când ies la pensie. Prin urmare, costul politic va fi unul comparativ mai mic decât o creștere de impozite directe. Așa cum zicea și Jean-Baptiste Colbert încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, fiscalitatea este arta de a jupui gâsca fără să țipe. Din păcate, PSD-ul a perfecționat această artă.
