Eugen Dijmărescu despre…

Programul de sprijin financiar adoptat de Consiliul European în iulie a.c. reprezintă, în pofida a ceea ce mulți acuză (un mijloc nou de ingerință), o potențială binefacere pentru economiile Europei. Sunt întru totul de acord cu cei care speră ca suma de 80 miliarde euro deschisă unei țări cu un produs intern brut de circa 223 miliarde euro (2019/2020) să fie un suport substanțial pentru trecerea la o economie cu grad mai ridicat de autosustenabilitate și competitivitate, bazată într-o mai mare măsură pe vectori ai inovației, decât pe cei ai consumului. Compararea celor două mărimi suscită cel puțin două întrebări. Prima – poate o piață cu această dimensiune a PIB să încorporeze în scurt timp un activ reprezentând 1/3 din mărimea ei ? Cea de-a doua întrebare este legată de (ne)încrederea în capacitatea de absorbție a României, provenind din istoricul eșecurilor consecutive de atragere a fondurilor europene în cei 13 ani scurși de la aderarea la Uniunea Europeană, timp în care guvernarea a fost exercitată de formațiuni politice de toate culorile. La cele două se adaugă detașarea față de consecințele pentru economie a lockdown-ului, deoarece evoluția trimestrială a indicatorilor economici de sinteză în România este divergentă față de scăderile abrupte înregistrate de economiile mari, uitându-se că modelul economic al acestora este bazat pe producția materială, în vreme ce modelul economic românesc este tributar consumului și serviciilor (funcționale în telemuncă). De aceea presiunea venită din partea celor care vor ca veniturile să crească chiar cu prețul deteriorării balanțelor externe este înțeleasă ca fiind mai prietenoasă decât solicitarea corelării retribuirii muncii cu evoluția productivității, și implicit a competitivității ofertei naționale.

Revenind la suma de 80 miliarde pe care Uniunea Europeană o deschide în favoarea României, cred că ea este menită să susțină o transformare în economia românească în direcția formării unei baze de producție și servicii care să contribuie la reducerea dependenței Europei față de acei furnizori mari care au probat în prima parte a anului că disfuncționalitățile din propriile economii (cauzate inclusiv de lockdown) sunt dăunătoare menținerii unor echilibre satisfăcătoare în economia europeană. Aceasta, pe lângă dedicarea unei părți semnificative a resurselor în scopul ridicării capacității de reacție a sectorului medical și de servicii sociale în Europa, până la un nivel de autonomie deplină. O sinteză realistă a reacțiilor statelor în confruntarea cu criza coronavirusul, este cea realizată de Hubert Kempf (Le triangle d’impossibilité du covid-19, Telos, 2 mai 2020): trilemei sănătate – libertate – economie i s-a răspuns cu sacrificii diferite. Statele liberale (SUA, Suedia) au ales să sacrifice parte din răspunderea pentru sănătate pentru a nu limita libertatea de circulație și condițiile de lucru normale; regimurile autoritare au privilegiat sănătatea și economia în detrimentul libertăților (China, Vietnam), iar statele cu adânci tradiții social-democrate, așa cum sunt majoritatea celor europene, au dat prioritate grijii pentru sănătate, cu păstrarea cât mai multor libertăți individuale, dar au sacrificat economia (libertatea de a circula pentru asigurarea necesităților de bază a fost respectată, dar libertatea de a te deplasa la locul de muncă a fost îngrădită).

Evoluțiile pe oricare din cele trei variante de politici alese au probat deja că niciuna dintre alegerile făcute nu a dat rezultate satisfăcătoare ex-post, chiar dacă opțiunile inițiale au suferit ajustări (SUA, Brazilia) și au format în opinia publică impresia unei incoerențe și incompetențe a autorităților. Raportul Băncii Mondiale de la sfârșitul lunii iulie 2020 (Restarting Resilience. The Impacts of the COVID-19 pandemic on inclusion in Europe) exprimă fără echivoc nevoia ca statele membre ale Uniunii Europene să continue să întărească protecția socială existentă și să sprijine piața muncii, astfel încât să protejeze gospodăriile confruntate cu scăderi substanțiale ale veniturilor (una din opt), scăderi cauzate de măsurile restrictive impuse în lupta cu pandemia de COVID-19. În asemenea circumstanțe, părerile acelora care caută să circumscrie pachetele de sprijin financiar doar în canoanele unor echilibre macroeconomice inspirate de nostalgia unui trecut care nu se mai întoarce, mi se par îngemănate cu simpatiile pentru autoritarism.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI
Eugen Dijmărescu este economist român, îndeplinind de mai multe ori funcția de ministru în domeniile economice și pe cea de viceguvernator al Băncii Naționale a României. Actualmente, Eugen Dijmărescu s-a pensionat din poziția de director al Fondului de garantare a depozitelor bancare la încheierea mandatului.