Pandemia cauzată de coronavirus a declanșat o combinație de disponibilitate a bunurilor și serviciilor și șoc de cerere negative, de intensitate fără precedent. Ambele au un impact semnificativ asupra producției de bunuri și servicii și, deoarece veniturile fiecăruia provin în cele din urmă din producție, veniturile gospodăriilor scad rapid. Cu multe economii aflate deja într-o spirală descendentă și îndreptându-se către recesiune, pericolul este că declinul va deveni o dezordine care se perpetuează de la sine și se adâncește mereu.

Șocurile duble atât referitoare la disponibilitatea bunurilor și serviciilor cât și la cerere pot declanșa multe „efecte de domino”. Companiile cu costuri fixe mari care suferă o scădere bruscă a veniturilor se vor confrunta rapid cu dificultăți financiare sau chiar cu faliment. Atunci când se va întâmpla acest lucru, băncile și alte entități care au împrumutat bani acestor companii vor avea, de asemenea, probleme. Acesta este motivul pentru care șocurile economice masive pot duce adesea la crize bancare.
Dar piesele de domino care cad nu se opresc aici. Guvernele, de asemenea, se pot confrunta cu pericole fiscale atunci când intervin în atenuarea crizei. În cazul pandemiei actuale, guvernele naționale vor trebui să salveze întreprinderile de la faliment, prin acordarea de sprijin financiar și subvenții, susținerea lucrătorilor prin finanțarea de scheme de șomaj temporar și, eventual, chiar prin oferirea de ajutor marilor bănci. Mai rău, toate acestea trebuie făcute într-un moment de reducere a veniturilor fiscale, ceea ce înseamnă că deficitele guvernamentale și nivelurile datoriei publice vor exploda.

Am văzut cum funcționează aceste efecte de domino în timpul crizei financiare din 2007-2008. Diferența acum este că șocul inițial nu a debutat pe piețele financiare, revărsându-se apoi în economia reală. Mai degrabă, șocurile din prezent au apărut din economia reală și au răsturnat piețele financiare. Dar, ca și în trecut, această criză cere măsuri urgente pentru a pune mai mult spațiu între piesele de domino care cad. Gândiți-vă la aceasta ca la o „distanțare socială” macroeconomică.

Cum ar arăta în practică acest lucru? În primul rând, guvernele naționale trebuie să intervină la scară masivă pentru a oferi sprijin financiar companiilor aflate în dificultate și gospodăriilor ale căror câștiguri financiare sunt în pericol. Majoritatea guvernelor europene par deja dispuse să facă acest lucru. Problema este că expansiunile fiscale la scară largă ale fiecărui stat membru din zona euro s-ar putea dovedi complicate. Prin urmare, este esențial ca Banca Centrală Europeană să intervină pentru a preveni căderea ultimei piese de domino – guvernele statelor membre.
Deoarece nu au de ales decât să sprijine companiile care se îndreaptă spre eșec, băncile care nu mai au bani lichizi și gospodăriile în dificultate, guvernele naționale ar putea păși pe un teritoriu periculos. Cu cât datoria lor crește mai mult, cu atât este mai mare riscul ca obligatarii acestora să intre în panică, așa cum am văzut în timpul crizei datoriei suverane din 2010-2012. Iar țările care înregistrează cea mai mare creștere a datoriei ca urmare a „coronacrizei” – Italia, Spania și Franța – sunt printre cele mai mari patru economii din zona euro.

Pentru a preîntâmpina riscul unei panici a pieței de obligațiuni, BCE ar trebui să se pregătească să cumpere obligațiunile guvernelor aflate în dificultate. În timpul crizei din 2012, BCE a pus bazele unui astfel de răspuns cu programul său de tranzacții monetare deschise. Însă la începutul acestei luni, președintele BCE, Christine Lagarde, părea să sugereze că banca nu va veni în ajutorul statelor membre îndatorate, urmând ca, la câteva zile, să își revizuiască comentariile. Chiar și așa, având în vedere că declarația sa inițială a fost aplaudată de președintele Bundesbank, Jens Weidmann, rămân serioase îndoieli dacă BCE va oferi sprijin direct guvernelor naționale.

Cu siguranță, BCE promisese că va servi drept creditor de ultimă instanţă pentru băncile europene și a reactivat programul său de facilitare cantitativă, prin care va cumpăra obligațiuni guvernamentale suplimentare pe piețele secundare. Dar, în timp ce facilitarea cantitativă va oferi o oarecare destindere guvernelor naționale, nu va fi suficient. BCE trebuie să meargă cu un pas mai departe, pregătindu-se să cumpere obligațiuni guvernamentale pe piețele primare, prin emiterea eficientă de bani pentru a finanța deficitele bugetare ale statelor membre în timpul crizei.

Dacă BCE se angajează în finanțarea monetară a deficitelor bugetare ale statelor membre, este probabil că această politică va fi urmată de multe alte bănci centrale din întreaga lume. Virtutea unei astfel de abordări constă în faptul că scutește guvernele naționale de la nevoia de a emite noi datorii. Deoarece toate datoriile noi ar fi monetizate, criza nu ar crește raporturile dintre datoria publică și PIB. Pentru acele țări care suferă cel mai grav de pe urma pandemiei, amenințarea unei panici a obligatarilor va fi fost eliminată din ecuație.

Într-adevăr, se pot ridica numeroase obiecții referitoare la această propunere. Luată ca o chestiune juridică, tratatul privind funcționarea Uniunii Europene interzice BCE să se angajeze în finanțarea monetară a deficitelor bugetare naționale. Dar avocații BCE, cu ingeniozitatea lor fără limite, ar putea găsi cu siguranță o cale de evitare a acestei restricții. La urma urmei, însuși viitorul zonei euro depinde de aceasta.
Se pot ridica, de asemenea, obiecții pe motiv că finanțarea monetară ar produce inflație. Cu toate acestea, în circumstanțele actuale, pur și simplu nu există nicio șansă în acest sens. La drept vorbind, Europa se confruntă în prezent cu o spirală deflaționistă; finanțarea monetară ar milita împotriva acestei tendințe. De îndată ce dinamica deflaționistă ar fi oprită, BCE și-ar putea opri finanțarea monetară.

Mai devreme sau mai târziu, BCE trebuie să accepte că finanțarea monetară în sprijinul deficitului bugetar este o necesitate nu doar pentru atenuarea crizei COVID-19, ci și pentru evitarea unui ciclu deflaționist descendent care ar putea destrăma zona euro. Este timpul să gândim neconvențional.

© Copyright: Project Syndicate

DISTRIBUIȚI
Paul De Grauwe este profesor de economie politică europeană la London School of Economics.