Cât de Uniune și cât de Europeană va mai fi Uniunea Europeană?

Date:

Alegerile europarlamentare din 26 mai 2019 sunt considerate de marea majoritate a analiștilor și politicienilor din cele mai importante capitale ale lumii ca fiind un posibil moment definitoriu pentru declanșarea unui proces de schimbare profundă a înfățișării și funcționării Uniunii Europene.


Este prognozată această schimbare ca o consecință firească a unei alte schimbări, aceea a structurii și orientării politice a noului Parlament European, rezultat în urma alegerilor din 26 mai, catalogate a fi cele mai importante din istoria Uniunii.
Nu mă raliez întru totul acestor opinii.
Nu neg posibilitatea unor schimbări, dar nu cred că vor fi relevante, ci doar la suprafața vizibilă a dezbaterilor parlamentare. Nu consider că noua structură politică a Parlamentului European va determina o importantă „schimbare la față” a Uniunii, deoarece mecanismul intern de funcționare a acesteia nu se bazează și nici nu se reglează în funcție de culoarea politică a Parlamentului, ci în funcție de tipul de model adoptat de Uniune încă de la începuturile ei.


Este motivul pentru care susțin că vom asista la continuarea trendului esențial pe care utilizarea modelului de tip integrator l-a impus Europei prin Tratatul de la Roma din 1957.
Modelul de dezvoltare și creștere economică al Uniunii Europene este considerat a fi un succes absolut al politicilor economice și sociale practicate în perioada postbelică.


Trebuie însă spus că acest model are o particularitate, aceea că este un model de tip integrator. Nu este o noutate dacă ne referim la modelul neoliberal al globaliării economice. Se recunoaște direct că modelul globalizării este de tip integrator bazat pe liberalizarea schimburilor de mărfuri și a fluxurilor de capital.
Este un model de factură win-win fără însă a putea asigura egalitatea dintre win și win. Toți câștigă, dar în proporții diferite. Important este că nimeni nu pierde.


Mai puțin sau chiar deloc se vorbește despre faptul că modelul european este tot de factură integratoare, deci tot pe principiul win-win.
Este evident că, în baza Tratatului de la Roma, Uniunea Europeană funcționează pe principiile unui model economic integrator având ca suport politic conceptul de extindere, evidențiat prin repetatele valuri de aderare, având ca apogeu perioada 2005-2007 prin includerea celor mai importante țări foste comuniste.


Modelul economic integrator funcționează, la rândul său, printr-un mecanism pe care l-aș putea numi „de echilibrare prin dezechilibre”, adică un sistem de compensare a gradului de valorificare a capitalului prin diferențele de condiții de valorificare de la o entitate economică la alta, în cazul de față de la o țară membră la alta.


Rezultă, cu alte cuvinte, că în mod esențial și obiectiv Uniunea Europeană funcționează doar prin menținerea unor decalaje economice între țările membre. Uniformizarea sau omogenizarea nivelurilor de dezvoltare ar face imposibilă valorificarea capitalului nucleului greu al Uniunii la un nivel competițional necesar contrabalansării concurenței altor actori economici globali, ca SUA sau BRICS.


Concluzia: UE (prin interesele nucleului ei de forță) are nevoie funcțională de țări membre cu un nivel de dezvoltare inferior sau puțin peste media europeană.


România nu numai că a fost acceptată din acest motiv, dar va exista și în continuare interesul menținerii ei la un grad de decalaj apt de a asigura condiții mai bune de valorificare a capitalului nucleului dur prin avantajele unei forțe de muncă mai ieftine sau a unei legislații mai puțin ferme și clare. Delocalizarea spre România a capitalurilor, ca și opoziția diplomatică și instituțională europeană față de creșterea salariului minim în România sunt relevante în acest sens.


Indiferent de noua culoare a Parlamentului European și declarațiile belicoase ale reprezentanților unor partide populist-suveraniste, principiul de funcționare nu se va schimba. Se va acționa în continuare pentru menținerea decalajelor, ceea ce înseamnă și menținerea principiilor de dezvoltare cu două sau mai multe viteze, vor continua politicile dublului standard și exercitarea de presiuni politice asupra țărilor mai puțin dezvoltate pentru obținerea de avantaje în exploatarea resurselor și obținerea de contracte importante pentru marile companii străine și multinaționale.


Ar fi o greșeală să se creadă că vom asista la o mai puternică și evidentă politică de sprijin al țărilor mai puțin dezvoltate pentru a se realiza o cât mai rapidă convergență cu cele din nucleul dur. Interesele economice ale marelui capital european vor continua să ghideze și politica noului parlament spre păstrarea unui decalaj între țările membre care să permită un grad cât mai mare de valorificare a investițiilor în zona Uniunii.
Este cazul să privim mai obiectiv, fără exaltare politicianistă, relația României cu UE după 26 mai 2019, în sensul eliminării tendinței de idilizare sau de exacerbare a rolului pe care îl putem avea în noile condiții. Rolul nostru, mai mic sau mai mare, nu are nicio legătură cu structura sau culoarea politică a noului Parlament. Rolul nostru depinde doar de voința politică, determinarea, inteligența și expertiza diplomatică a președinției, guvernului, parlamentului român și reprezentanților noștri la UE.
Trebuie să înțelegem că UE, deși este „o uniune”, a fost și va fi un instrument de realizare, sub o formă sau alta, a intereselor naționale ale membrilor săi din nucleul dur chiar dacă de cele mai multe ori aceste interese strict individualizate la nivelul unei țări sau al alteia din nucleul dor apar voalat prin intermediul unor firme sau companii, sau chiar direct prin presiuni politice.


Iată de ce am convingerea că și prioritățile noului Parlament vor fi aceleași ca și ale parlamentelor anterioare: prioritar va rămâne interesul marelui capitalului european de a obține maximum de randament prin avantajele oferite de extinderea pieței comunitare pe zona unor țări membre incapabile să facă față concurenței din cauza unui nivel inferior de dezvoltare față de nucleul dur al Uniunii.


Așa după cum am menționat mai sus, modelul de funcționare asigură parametrii caracteristici situației de win-win, ceea ce înseamnă că țări ca România găsesc în aderarea la UE o cale sigură de progres și dezvoltare, dar nu vor putea să depășească limita de la care vor elimina decalajul de dezvoltare și concurențional față de potențialul economic și concurențional al nucleului dur.


Realismul de care ar avea nevoie politica românească față de UE ar trebui să plece de la ideea necesității imperioase de reducere a decalajelor, căci eliminarea lor (ideea eliminării a fost des menționată în campania românească pentru europarlamentare) ar fi un obiectiv de-a dreptul irealist. Irealismul lui nu rezultă doar din incapacitatea obiectivă a ecomomiei noastre de a realiza un astfel de obiectiv, ci și din faptul că ar exista un puternic obstacol din partea „sistemului” care reprezintă ansamblul instituțiilor europene. Problemele „obstacolelor” politice și structurale pe care UE le pune în calea eliminării decalajelor/inegalităților dintre țările membre este bine cunoscută, fiind analizată într-un document teoretic de certă valoare politică intitulat „Manifestul european” elaborat de către un grup de cercetători și academici francezi sub conducerea celebrului Thomas Piketty (l-am prezentat într-un număr anterior al revistei „Economistul”).


Un alt argument pe care îl prezint în susținerea ideii unei minime posibilități de schimbare importantă a obiectivelor și funcționării Uniunii Europene în urma rezultatelor electorale din 26 mai 2019 este acela al deslușirii adevăratului centru de putere și decizie al Uniunii.
Teoretic, acest atribut l-ar avea instituțiile europene, în primul rând Parlamentul European și Comisia Europeană.
Desigur, la acest nivel există posibilitatea luării unor decizii care să contribuie la clarificarea și rezolvarea problemelor actuale, dar și la exprimarea unei viziuni pe termen lung menite să asigure sustenabilitatea proiectului european.


Problema este însă alta, aceea a posibilității reale pe care instituțiile europene o au de a decide în mod independent și în spiritul principiilor și valorilor europene, așa după cum ele au fost formulate de către părinții istorici ai comunității și în care marea majoritate a cetățenilor europeni încă mai cred.


Care este de fapt adevărata putere de decizie a acestor instituții? Au o independență totală în deciziile luate sau suferă diverse tipuri de influențe sau chiar presiuni?
Pentru a încerca să avem o idee asupra acestei probleme este necesară „o privire” în culisele instituțiilor în cauză.
O astfel de privire a avut-o „Corporate Europe Observatory” publicând raportul „Europe Inc. Regional and Global restructuring and the Rise of Corporate Power” (ideile raportului au fost reluate și în celebrul documentar BBC „Who Runs the European Union”, realizat de Matthieu Lietaert).


Raportul dezvăluie o realitate șocantă, aceea a instituțiilor europene aflate sub o extrem de puternică presiune lobbyistă care le transformă în executanți ai unor interese strict comerciale ale unor mari companii nord-americane, japoneze sau multinaționale. Bruxelles-ul a devenit „capitala mondială a lobbyului”, susține raportul, unde acționează peste 15.000 de lobbyiști profesioniști, peste 200 de mari firme au departamente de politică economică pe lângă Parlamentul European și mai mult de 500 de experți și specialiști pe probleme industriale reprezintă organizații patronale și camere de comerț din SUA, Europa, Japonia și chiar Rusia și China.
Cel mai important instrument de lobby este considerat a fi organizația European Round Table, sau ERT (cunoscută în lumea francofonă ca Table ronde des industriels europeens). Organizația a fost fondată în 1983 sub președinția lui Pehr Gyllenhammar (CEO al Volvo la acea dată) și cuprindea 45 de personalități de prim rang din cele mai importante firme industriale europene, ca Investor AB, Bayer, BP, Daimler, Ericsson, Fiat, Nestlé, Nokia, Petrofina, Philips, Renault, Shell, Siemens, Solvay, Total, Unilever. Ulterior, la ERT au mai aderat conducători ai firmelor Air Liquide, Telefonica, Carlsberg, Saint-Gobain, British Airways, Lafarge, Eczacibasi Holding Turquie, MOL Hungarian Oil and Gas Company, Hoffmann-La Roche, Suez, Volkswagen, OMV Autriche, Pirelli.


Scopul înființării ERT este extrem de pragmatic și a fost definit de către Caroline Walcot, fost vicepreședinte al ERT: „Pentru a impune la nivel național o lege este nevoie de votul a milioane de cetățeni, la nivelul UE este nevoie doar de votul câtorva sute de deputați”.
Definirea scopului arată clar intenția de a impune „mai simplu și mai ieftin” legi sau directive de la centru întregii economii europene.
Un alt actor important al lobbyului la Bruxelles îl reprezintă UNICE (Union des confederation industrielles et patronales europeennes), denumit din 2007 Business Europe. Spre deosebire de ERT, această organizație practică un lobby reactiv în sensul în care grupurile sale de lucru strict specializate analizează și comentează fiecare paragraf din orice document emis de instituțiile comunitare. În urma acestor analize, comentarii și reformulări, rezultă rapoarte ce au un rol extrem de puternic în influențarea deciziilor finale ale Parlamentului sau Comisiei. De regulă, poziția Business Europe este în favoarea patronatelor, având o evidentă poziție de respingere sau blocare a directivelor cu tentă de politică socială sau ecologistă.
Ultimii zece ani au marcat și o creștere importantă a lobbyului practicat de organizațiile camerelor de comerț, cu o remarcă specială pentru asaltul dat, din acest punct de vedere, de către AMCHAM în calitate de reprezentant al multinaționalelor bazate în Statele Unite.


O astfel de situație ne dă dreptul să ne întrebăm și cât de europeană mai este Uniunea Europeană.
Culisele relațiilor decizionale europene dezvăluie prezența tot mai autoritară a intereselor firmelor mari și ale multinaționalelor, care văd în sistemul integrator european o eficientă oportunitate de a controla mecanismele pieței unice europene. Rolul lor, din acest punct de vedere, poate fi considerat un act de subminare a sistemului democratic în baza căruia funcționează o piață unică liberă, dar, în același timp, poate fi considerat și un element de forță în menținerea și sustenabilitatea funcționării acestei piețe.


Cu sau fără schimbări, Uniunea Europeană de după 26 mai 2019 reprezintă pentru România același lucru pe care l-a reprezentat dintotdeauna după aderarea din 2007, adică, parafrazând pe Marin Preda: „Dacă UE nu e, nimic nu e”.


În actualul context intern și internațional, aderarea la UE este, de departe, cel mai important pilon de susținere și de speranță pentru viitor. Este cea mai reală șansă pe care o avem nu numai de a ieși din zona subdezvoltării la nivel european, dar și de păstrare a integrității teritoriale.
Asta nu înseamnă că ne putem mulțumi doar cu faptul că simpla prezență în casa europeană este un mare câștig. Am putea obține mult mai mult dacă am renunța la politica pasivă în favoarea uneia mai active și mai curajoase.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

ENGIE a finalizat procesul de achiziție a unui parc eolian cu o capacitate de 80 MW în județul Constanța

ENGIE Romania a finalizat procesul de achiziție a unui...

Un nou capitol al cooperării România-Kazahstan

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București...