După mai bine de trei ani de crize și pandemie, se pare că anumite subiecte au devenit extrem comune și de bine cunoscute, chiar la un nivel de pregătire medie, prin intermediul efortului depus de diferite segmente ale mass-mediei.
Unul dintre aceste subiecte este inflația. S-a ajuns să se știe multe despre acest subiect, dar mai ales simțim cât ne costă inflația „la buzunar”. Prețurile cresc și puterea de cumpărare scade. Explicația pare simplă: atunci când cererea depășește oferta, prețurile cresc.
E simplu, nu-i așa? Da, este simplu, dar nu în întregime exact. Această „explicație” simplă, ca să nu spun simplistă, exclude o parte fundamentală a problemei: banii. Pentru ca cererea să răspundă ofertei și să se materializeze în achiziții, la un așa-numit preț de echilibru, este necesar ca la un moment să se realizeze tranzacția, adică, în termeni mai pragmatici, să se achite factura, ceea ce presupune existența unui anumit nivel de lichiditate, adică existența banilor.
Acest lucru a fost conceptualizat de Irving Fischer, profesor de economie la Universitatea Yale, în anii ’30. Fischer a creat această ecuație celebră: MV = PT, sau P = MV / T. În care M este oferta de bani, V este viteza de circulație a banilor, P este prețurile și T este volumul de tranzacții.
Cu alte cuvinte, nivelul prețului este o funcție a ofertei de bani și a vitezei de circulație a acesteia, aferentă tranzacțiilor (pe scurt: achiziții și vânzări de bunuri și servicii).
Deci, într-o economie „normală”, ne-am aștepta ca modelul să fie echilibrat, ca crearea de bani și, prin urmare, oferta de bani în circulație (M3) să evolueze într-un ritm paralel cu cel al tranzacțiilor reale rezultate din crearea bogăției, adică din PIB, dar din 2008 această condiție nu a mai funcționat. Economia zonei euro (PIB) a crescut între 2008 și 2021 cu 29%, în timp ce oferta de bani (M3) din aceeași zonă a crescut cu 171%. În mod evident, în 12 ani, crearea de bani a fost de 6 ori mai mare decât creșterea naturală a economiei! Cum se explică această situație?
Explicația este dată de așa-numita politică QE (Quantitative Easing). BCE (Banca Centrală Europeană) a creat în 2008, pentru a înăbuși criza provocată de băncile speculative cu banii deponenților lor, de la zero, tone de bani pe care le-a injectat în circuitele economiei reale. Pentru a evita o recesiune după criza din 2008, băncile centrale, în special cele occidentale, s-au angajat în crearea masivă de bani sub termenul de relaxare cantitativă, „politică neconvențională” etc. De atunci, planeta a fost inundată de bani și împrumuturi la rate foarte mici sau deloc, mai mult decât atât, o spoliație spectaculoasă a deponenților.
Banca centrală americană a creat de zece ori mai mulți bani în ultimii cincisprezece ani decât în întreaga sa existență, care a început în 1913. Banca Centrală Europeană nu a fost lăsată pe dinafară.
În 2019, 2020 și 2021, cu diverse și variate planuri de stimulare și salvare a businessurilor în condițiile pandemiei, sub lozinca „orice și cât ar costa”, băncile centrale, cu sprijinul BCE (al cărei rol principal este, paradoxal, de a asigura temperarea inflației), au alimentat literalmente sectoare întregi ale economiei cu lichidități. Atât de mult încât ne confruntăm acum cu un exces masiv de lichiditate în circulație (în 2020 nivelul falimentelor a fost mai mic de jumătate din nivelul său natural pentru că societățile au fost, în cea mai mare parte, suprafinanțate artificial și abundent de către stat).
Astăzi, aceste imense disponibilități monetare (câteva trilioane de euro) acumulate se revarsă ca un torent asupra economiei. Creșterea temporară, după lockdown-ul cauzat de COVID, a prețurilor unor inputuri a fost declanșatorul universal, dar aceste creșteri continuă, ne întâmpinând nicio rezistență. Se produce un efect violent de amplificare care se răspândește de-a lungul întregului lanț valoric. În consecință, automat, prețurile cresc pe toate etajele. Deocamdată, nu există niciun motiv pentru ca acest lucru să se oprească, deoarece lichiditatea este abundentă, aproape infinită, iar „tipografia” continuă să funcționeze la viteză maximă.
Deci, într-o atare situație, cine câștigă, cine pierde?
„Câștigătorii” sunt cei care au acces la această lichiditate superabundentă: bănci, asigurări (și reasigurări), operatori imobiliari, fonduri de investiții, fonduri speculative (nu s-au descurcat niciodată atât de bine), (mari) companii a căror rată de rentabilitate este mai mare decât inflația, debitori (în cele din urmă cei care se împrumută la rate mai mici decât inflația, desigur, adică, mai degrabă „instituțional” decât indivizii), în general toți cei care pot efectua efecte de pârghie la scară largă.
„Perdanții” sunt cei care au venituri fixe, salariați privați și publici, pensionari, șomerii, categoriile defavorizate (handicapați, familii monoparentale, personal fără studii sau necalificat). Inflația nu a existat în cele mai vechi timpuri, altfel ar fi fost cu siguranță citată ca fiind unul dintre calamitățile istorice, alături de cele cunoscute: invaziile barbare, războiul, foametea și epidemiile, deoarece este tot atât de devastatoare pentru umanitate. Este cu atât mai devastatoare cu cât lovește, cu prioritate, pe cei mai slabi, în timp ce îi răsplătește pe cei puternici.
Unii analiști numesc inflația chiar un „darwinism social pur” (Georges Nurdin:„La prophetie des petroglyphes”, EANePUB 2020).
Întrebările: cât ne costă inflația, cine câștigă și cine pierde, consider că pot fi puse și în raport cu efectele acesteia în plan geopolitic și geoeconomic, nu doar în termenii analizei macroeconomice la nivel național sau zonal.
Consider că actuala inflație poate fi considerată un „instrument” prin care economia globală intră într-un profund proces de schimbare a modelului și a modului de funcționare, posibil renunțând chiar total la atributele actualului model global de sorginte neoliberală care a demonstrat în perioada de după criza din 2007-2008 două neajunsuri majore.
Primul este acela al incapacității gestionării prin intermediul mecanismelor unei piețe libere globale, pe principiul său „win-win”, a accesului la resurse din ce în ce mai limitate în condițiile exacerbării consumerismului la nivel global.
Al doilea este incapacitatea rezolvării problemelor și divergențelor de natură economică sau strict comercială apărute între unii actori economici globali pe calea negocierilor amiabile (tratative, memoranduri, acorduri) respectând normele și standardele Organizației Mondiale a Comerțului. Calea amiabilă a fost înlocuită cu măsuri de restricționare pe sistem vamal, ceea ce a declanșat politici comerciale punitive încadrate în ceea ce numim „război comercial” (SUA-China).
Inflația, altfel spus, creșterea costurilor, contribuie prin pierderea nivelului de competitivitate al unor țări la o „reglare” spontană a modului de acces la resurse limitate prin incapacitatea acestora de a-și mai permite cheltuieli bugetare importante. Apar țări ce se situează în limita insolvenței sau a incapacității de plată, transformându-le în debitori cronici față de fondurile instituțiilor financiare internaționale sau anumite țări creditoare. Datele arată că prin efectul inflației, doar în primele 4 luni ale acestui an, șapte țări africane au ajuns în incapacitatea susținerii serviciului datoriei externe, cu predilecție față de principalul lor creditor, China (vezi: „China Balance of Trade, June 2022”).
S-ar putea pune întrebarea dacă în procesul marii schimbări pe care o trăim relativ la o „resetare” a paradigmei relațiilor economice și politice la nivel global, inflația a fost „inventată” printr-o accepțiune a teoriei conspirației sau a apărut spontan ca o reacție a disfuncționalității instrumentelor clasice și considerate veșnice ale modelului neoliberal.
Teoriile resetării susțin că inflația este o creație bine pregătită a Trezoreriei SUA pentru a facilita absorbirea imensei datorii publice provocate de pandemie. Evident, prin efect de contagiune, s-a propagat în întreaga economie globală.
Nu putem exclude însă și explicația conform căreia acest val de inflație s-a născut din lockdown-urile pentru COVID. Au paralizat multe fabrici și au perturbat lanțurile de aprovizionare în ultimii doi ani în întreaga lume.
Nu poți pune o mare parte a umanității sub un clopot de sticlă luni de zile fără a crea blocaje spectaculoase asupra producției și distribuției multor bunuri și servicii, cu efectele reacțiilor în lanț. De la semiconductori la ambalaje, automobile, lemn, aluminiu, oțel, transport maritim, catalogul penuriilor și al curselor frenetice de aprovizionare este spectaculos.
În plus, ridicarea măsurilor pentru COVID a fost însoțită de o revigorare bruscă a cererii, logic după 18 luni de trai sub restricții. Industriașii nu-și permiteau să nu satisfacă cererea în creștere chiar dacă a însemnat plata unui preț ridicat pentru produsele semifinite și materiile prime de care aveau nevoie.
De asemenea, lockdown-urile, prin compensarea șomajului tehnic și prin prăbușirea veniturilor din TVA, au făcut ca deficitele publice să explodeze, fiind o sursă potențială de inflație.
Este necesar de subliniat că inflația s-a accelerat înainte de invazia trupelor rusești în Ucraina.
Într-adevăr, în luna ianuarie a acestui an ajunsese deja la 3% în Franța și la peste 5% în Germania; în februarie a fost de 3,6%, ceea ce înseamnă că accelerația sa era deja în curs de desfășurare.
Părerea mea este că inflația încă nu și-a jucat rolul pe care îl are în procesul transformărilor enorme și complexe pe care le suferă în prezent economia și societatea globală Așa-numitul proces de „resetare” poate fi generat de grupuri potente reprezentate public de Forumul de la Davos, dar este și o necesitate a schimbării și a adaptării pe care omenirea este nevoită să le facă în raport cu procesul de reducere a rezervelor clasice de energie și materie primă față de cererea în creștere a unei populații tot mai numeroase, în raport cu rapide și violente schimbări climatice, în raport cu schimbarea raportului de forțe dintre marile și noile puteri ale lumii.
Prin urmare, fenomenul inflaționist nu are niciun motiv să dispară în viitorii ani chiar dacă unele cauze conjuncturale ar dispărea (războiul din Ucraina).
Am convingerea că inflația va continua chiar dacă ne-am rezuma doar la menținerea următoarelor cauze: indiferent de creșterea prețurilor la gaze și petrol ca urmare a măsurilor de retorsiune luate împotriva Rusiei, acestea vor rămâne la un nivel ridicat atât timp cât depindem de ele pentru nevoile noastre energetice, mai ales că impozitarea lor este în continuă creștere; la nivelul atins în prezent, populația nu va accepta o astfel de scădere a puterii de cumpărare și, chiar dacă nu este în interesul său pe termen mediu și lung, va cere creșteri salariale substanțiale pe care le va obține pentru a evita o revoltă socială. Prin urmare, bucla salariilor/inflației va începe cu efectele sale bine cunoscute asupra sustenabilității inflației; tranziția ecologică care este susținută de către UE nu poate fi decât inflaționistă din cauza unui cost amețitor; condițiile meteo vor determina ca randamentul producțiilor agricole să fie în mod necesar mai mic și, prin urmare, prețurile mai mari; din punct de vedere comportamental va fi necesar să ne obișnuim cu o creștere constantă a prețului materiilor prime din două motive: costul lor de transport poate crește, iar dacă este necesar să se redeschidă minele abandonate, va fi, de asemenea, o creștere a costurilor ca urmare a investițiilor necesare repornirii extracției ca și a protecției mediului.
