Robert Watson
fost președinte al Platformei Interguvernamentale Științifico-Politice privind Biodiversitatea și Serviciile Ecosistemice
Există dovezi clare că majoritatea practicilor agricole contemporane sunt nesustenabile și au reprezentat o cauză semnificativă a pierderii biodiversității terestre în ultimele decenii. Dar lucrurile nu ar trebui să stea așa. Asigurarea hranei pentru întreaga lume și îmbunătățirea conservării sunt obiective complementare și chiar strâns interdependente.
Natura, la urma urmei, este o „resursă” de care depindem toți. Dar în timp ce majoritatea serviciilor sale de „furnizare” au crescut în ultimii 50 de ani, serviciile sale de „reglementare” și „culturale” sunt în declin, în principal ca urmare a extensificării agricole nesustenabile (transformarea habitatelor naturale) și a intensificării (utilizarea necorespunzătoare a apei, a îngrășămintelor chimice și a pesticidelor).
Departe de a fi doar o sursă de hrană, lemn și fibre (servicii de furnizare), sistemele naturale susțin, de asemenea, calitatea aerului, a apei potabile și a solurilor; reglează clima; facilitează polenizarea și controlul dăunătorilor; și reduce impactul pericolelor naturale (servicii de reglementare). Iar pentru comunități din întreaga lume, natura este o sursă importantă de inspirație, educație, recreere, bunăstare psihologică și identitate personală (servicii culturale).
Aceste ultime beneficii au fost diminuate în ultimii 50 de ani. Pe măsură ce populațiile și puterea de cumpărare au crescut, a crescut și cererea globală pentru mâncare, fibre și alte servicii de furnizare. Din 1970, producția de biocombustibili și recoltarea materiilor prime au crescut substanțial, iar producția de culturi agricole a crescut de aproximativ trei ori, ajungând la aproximativ 2,6 trilioane de dolari în 2016. Consecința este că am exploatat fără milă serviciile naturale cu valoare de piață – hrană, fibre, energie și medicamente – în detrimentul celor a căror valoare nu este exprimată direct prin mecanisme de preț.
Deja, aproximativ 75% din suprafața terestră neînghețată a planetei a fost semnificativ alterată și se estimează că această cifră va crește la 90% până în 2050. La fel de îngrijorător, aproximativ 85% din zonele umede ale lumii s-au pierdut. Această transformare și degradare a ecosistemelor amenință cu dispariția a aproximativ un milion din cele 8 milioane de specii de plante și animale (inclusiv insecte) estimate la nivel mondial.
Pierderea biodiversității amenință agricultura în mai multe moduri. Mai mult de 75% din tipurile de culturi alimentare – inclusiv unele dintre cele mai importante culturi generatoare de venit, precum cafea, cacao, și migdale – se bazează pe un set divers de polenizatori, care sunt în declin în majoritatea părților lumii. Iar producția de hrană depinde în general de menținerea fertilității solului și capacitatea de reținere a apei, nemaivorbind despre diversitatea genetică, care este necesară pentru a rezista bolilor și dăunătorilor și pentru a se adapta schimbării climatice.
Mai mult, degradarea terenurilor a redus productivitatea agricolă pe 23% din suprafața terestră a planetei, ducând la pierderi economice de până la 10% din PIB-ul mondial. Acest lucru afectează deja negativ bunăstarea a 3,2 miliarde de oameni, în special comunități sărace din țări sărace. Pe măsură ce a scăzut productivitatea, a scăzut și securitatea alimentară globală. Cu cât dispar mai multe soiuri și rase locale de plante și animale domesticite, ca urmare a transformării și degradării, cu atât acele sisteme agricole devin mai puțin rezistente.
Din fericire, natura și serviciile pe care le furnizează pot fi păstrate, restaurate și utilizate în mod durabil fără a fi necesară sacrificarea unor obiective sociale mai largi, cum ar fi dezvoltarea economică. Securitatea alimentară și conservarea hranei pot fi promovate prin agricultură și acvacultură durabile, sisteme de creștere a animalelor, precum și prin restaurarea și protejarea speciilor, soiurilor, raselor și habitatelor native.
De exemplu, practicile agroecologice precum planificarea multifuncțională a peisajelor și managementul integrat intersectorial oferă atât beneficii economice, cât și ecologice. Una dintre soluțiile pentru planificarea și gestionarea integrată a peisajului este folosirea speciilor native pentru a echilibra degradarea și a proteja biodiversitatea, care este și ea foarte necesară împotriva viitoarelor probleme privind producția.
Deși până acum schimbarea climatică nu a fost cel mai important factor pentru pierderea biodiversității, acest lucru se va schimba în deceniile următoare. Prin efectele sale asupra temperaturii, precipitațiilor și dăunătorilor, schimbarea climatică va avea un impact profund negativ asupra producției agricole – care va trebui să fie făcută cu atât mai rezistentă, pe măsură ce pierderea biodiversității o afectează negativ. Până în 2050, se estimează că degradarea terenurilor și schimbările climatice vor reduce randamentele agricole în medie cu 10% la nivel global și cu până la 50% în anumite regiuni.
Pentru a limita schimbarea climatică este necesară reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră nu numai în sectorul energetic, dar și în agricultură. În timp ce producția de orez și creșterea animalelor reprezintă surse majore de metan, folosirea fertilizatorilor degajă oxid de azot, iar transformarea pădurilor, a pășunilor și a pădurilor de mangrove elimină bazinele de sechestrare a carbonului.
Dincolo de locul producției, comportamentul consumatorului va fi crucial pentru transformarea sistemului alimentar. Modificarea obiceiurilor alimentare în țările dezvoltate, cu reducerea cererii de produse animale, ar reduce considerabil presiunea asupra ecosistemelor și a climei, precum și a sistemelor de sănătate din țările respective.
La fel de importantă este și problema risipei alimentare în restaurante și locuințe. Aici, sensibilizarea și schimbarea comportamentului consumatorilor pot necesita politici care să impună costuri asupra comercianților și producătorilor de alimente care furnizează mai mult decât este necesar. Acțiuni suplimentare care să susțină cauza securității și a conservării alimentare includ eliminarea subvenționării dăunătoare a producției agricole, care contribuie major la degradarea mediului, precum și extinderea infrastructurii de depozitare și transport, pentru a limita pierderile postrecoltare.
O ultimă preocupare o reprezintă efectul agriculturii în zonele de coastă. Utilizarea inadecvată și excesivă a îngrășămintelor produce scurgeri care ajung în ecosistemele costale și de apă dulce, iar această practică a creat peste 400 de zone hipoxice, afectând o suprafață totală mai mare de 245.000 km2 (96,5 mii de mile pătrate). Între timp, încălzirea oceanelor, acidificarea, dezoxigenarea și pescuitul excesiv epuizează rezervele de pește în majoritatea oceanelor. Aici, producția durabilă a alimentelor necesită o mai bună gestionare a pescuitului, planificare spațială (inclusiv implementarea și expansiunea zonelor marine protejate) și politici privind sursele schimbării climatice și ale poluării.
Schimbările de mediu și practicile agricole actuale prezintă riscuri atât pentru producția de alimente, cât și pentru biodiversitate, care este absolut necesară pentru securitatea alimentară pe termen lung. Din fericire, construind sisteme alimentare mai durabile și lucrând cu natura, putem reduce efectele negative asupra mediului, elimina foamea și, în același timp, putem contribui la sănătatea publică. Opțiuni pentru a transforma sistemele agricole actuale sunt deja disponibile pe scară largă; e timpul să le acordăm atenție.
Robert Watson, fost președinte al Platformei Interguvernamentale Științifico-Politice privind Biodiversitatea și Serviciile Ecosistemice și al Grupului Interguvernamental privind Schimbările Climatice, este fost director al International Assessment of Agricultural Knowledge, Science, and Technology for Development.
