Alessio Terzi,
Economist la Comisia Europeană
Schimbările climatice ridică întrebări supărătoare cu privire nu doar la ceea ce țările bogate, cu emisii ridicate, ar datora celor sărace, subdezvoltate, ci și la ceea ce datorează astăzi cei aflați în poziții de putere generațiilor viitoare. Cum ar trebui să navigăm compromisurile percepute între poluare și dreptul de a urmări dezvoltarea economică sau între câștigurile actuale și viitoare? Mai mult, ce sistem de guvernare este cel mai potrivit pentru această provocare?
Pentru aceia dintre noi care ar dori să vadă un răspuns mult mai puternic la schimbările climatice, este ușor să enumerăm toate modurile în care democrația eșuează. Gândiți-vă la Statele Unite, una dintre cele mai mari surse de emisii de gaze cu efect de seră din punct de vedere istoric. Potrivit unui raport al centrului de cercetare Pew din iunie 2020, două treimi dintre americani spun că sunt îngrijorați de schimbările climatice și ar dori ca guvernul federal să facă mai multe pentru a aborda această problemă. Mai târziu în decursul aceluiași an, poporul american a ales un președinte democrat cu o platformă puternică de politici climatice.
Cu toate acestea, din cauza rezistenței unui senator democrat conservator, a fost nevoie de un an și jumătate de negocieri istovitoare pentru a pune în aplicare orice legislație climatică, iar o parte dintre câștiguri ar putea fi în curând periclitate dacă democrații conștienți de schimbările climatice suferă pierderi semnificative în alegerile de la jumătatea mandatului ce se vor desfășura în acest an.
Mai mult, în hotărârea sa în cazul West Virginia v. EPA de la începutul acestui an, supermajoritatea conservatoare a Curții Supreme a limitat puterea de elaborare a politicilor climatice a executivului. Mai mult, sistemul descentralizat de guvernare al Americii înseamnă că, chiar și atunci când investițiile ecologice sunt convenite la nivel federal, ele pot fi totuși deraiate la nivel subnațional. Confruntându-se cu o opoziție vocală față de noile construcții – fie că este vorba de ferme eoliene sau situri miniere pentru metalele utilizate în vehiculele electrice – oficialitățile statelor și orașelor vor ceda adesea în fața opoziției de tip NIMBY („not in my backyard / nu în curtea mea”).
Prin comparație, unde America face progrese șovăielnice, o autocrație precum China a arătat că își poate crește capacitatea eoliană offshore cu mai mult în decurs de un an decât orice altă țară în decurs de cinci. Datorită progreselor masive pe care le-a făcut în implementarea infrastructurii eoliene și solare, țara este pe cale să-și atingă obiectivele de energie regenerabilă pentru 2030 cu cinci ani înainte de termen. Și prin suprimarea opoziției locale față de procesele de extracție extrem de poluante, China s-ar putea poziționa, de asemenea, ca lider mondial în domeniul mineralelor rare, care vor fi cruciale pentru electrificare și tranziția ecologică la scară mai largă.
Cântecul sirenei
Având în vedere contrastele de acest fel, probabil nu este surprinzător faptul că democrația a pierdut favorurile
cetățenilor din întreaga lume. Acest lucru este valabil mai ales în rândul milenialilor și al celor din generația Z conștienți de schimbările climatice, care privesc tot mai mult democrația drept incapabilă să ofere soluții la criza climatică. După cum a avertizat Alexis de Tocqueville în Despre democrație în America, „despotismul se prezintă adesea ca reparator al tuturor relelor suferite, susținător al drepturilor juste, apărător al celor oprimați și fondator al ordinii”.
Dar tinerii nu sunt dezamăgiți doar de aparenta lipsă de reacție a democrației. Ei sunt, de asemenea, seduși de argumentele bazate pe principii în favoarea „ecoautoritarismului”, pe care mulți îl văd ca o formă superioară de guvernare pentru epoca schimbărilor climatice. În acest sens, renumitul om de știință James Lovelock susținea în 2010 că „până și cele mai bune democrații sunt de acord că, atunci când se apropie un război major, democrația trebuie trasă, temporar, pe dreapta. Am sentimentul că schimbările climatice ar putea fi o problemă la fel de gravă ca un război. Ar putea fi necesar să tragem democrația pe dreapta pentru o vreme”.
De atunci, susținerea ecoautoritarismului a fost consolidată și mai mult de pandemia de COVID-19, care a determinat multe democrații liberale să declare situație de urgență și să suspende anumite libertăți fundamentale, printre care dreptul cetățenilor de a se mișca și de a se asocia liber. În multe țări, în special în faza incipientă a pandemiei, locurile de muncă au fost împărțite între „esențiale” și „neesențiale”, cele din prima categorie fiind lăsate să continue, în timp ce, cele din ultima categorie au fost imediat oprite. Susținătorii ecoautoritarismului și-ar dori să vadă implementarea unei astfel de planificări centrale pentru a face distincția între activitățile poluante și cele nepoluante.
Mai mult, chiar și în SUA – țară capitalistă prin excelență – președintele american, Joe Biden, a folosit legea producției de apărare din 1950 pentru a accelera producția de vaccinuri, evitând în mod eficient respectarea strictă a principiilor proprietății private, libertății de inițiativă și rezultatelor determinate de piață – toate în interesul comun al țării. De ce să nu facem același lucru pentru a gestiona tranziția către o economie cu emisii zero? Aceasta este o perspectivă validă. Parlamentul European, Canada, Japonia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud au declarat deja situații de urgență legate de schimbările climatice, iar înainte de progresul legislativ din această vară, Biden a fost sub presiunea de a face același lucru.
Ca și alte mari dezbateri economice din zilele noastre, aceasta pare desprinsă din anii 1970. Pe lângă valorile record ale prețului petrolului și stagflație, mișcarea ecologistă modernă a explodat cu adevărat. După „Primăvara Tăcută” a lui Rachel Carson din 1962, publicații citite pe scară largă, precum „The Population Bomb” din 1968 a lui Paul Ehrlich și The Limits to Growth din 1972 a organizației Club of Rome (care a emis un avertisment foarte timpuriu despre natura finită a resurselor de pe planetă), au convins mulți oameni că traiectoria societății moderne necesita un regim care să constrângă oamenii să trăiască într-o manieră sustenabilă, inclusiv prin reducerea ratei natalității.
Termenul de „eco-autoritarism” a fost inventat de politologul și ecologistul William Ophuls în eseul său din 1973, Leviathan or Oblivion?. Considerând poluarea, degradarea ecologică și alte probleme de mediu drept „tragedii comune” pe care umanitatea nu ar fi în stare să le depășească prin cooperare, el a concluzionat că „argumentele în favoarea guvernării cu puteri coercitive majore sunt copleșitoare”. (La acea vreme, Uniunea Sovietică, mai degrabă decât China, se remarca drept alternativă la capitalismul liberal occidental, însă China s-a inspirat și ea din această lucrare atunci când și-a stabilit „politica copilului unic”.)
Vechea dezbatere
Bineînțeles, tentația autoritarismului nu se limitează la ecologiști. Ideea că situațiile de urgență necesită o stare de excepție are rădăcini istorice profunde. În perioada republicană a Romei Antice (509-27 î.Hr.), forma obișnuită de guvernământ putea fi suspendată pentru a rezolva probleme specifice (de obicei pentru a conduce un război sau pentru a suprima o rebeliune). În timpul acestor interludii, era desemnat un dictator (cuvânt cu rădăcini latine), având autoritate deplină de a ocoli constrângerile politice normale. În timp ce această figură era, în principiu, supusă unui fel de limită de termen, Iulius Cezar rămâne în istorie pentru faptul că s-a proclamat dictator perpetuu, punând bazele pentru ulterioara tranziție a Romei de la republică la imperiu. La acea vreme, republica a fost declarată o formă de organizare prea slabă și instabilă pentru a face față provocărilor gestionării teritoriilor care se întindeau de la Portugalia din zilele noastre până în Siria.
În mod similar, este celebru exemplul lui Platon, care în lucrarea sa Republica și-a exprimat disprețul față de democrație, pe care el a văzut-o ca fiind etapa finală pe drumul spre tiranie. Atunci când oamenilor li se acordă prea multă libertate, ei cad pradă dorințelor insațiabile și meschine care îi lasă extrem de sensibili față de demagogia populistă. Mult mai pe gustul lui Platon ar fi fost o autocrație rotativă a unor regi filosofi – adică dictatori binevoitori și tehnocrați.
Secole mai târziu, filosoful englez Thomas Hobbes și-a exprimat și el preferința pentru soluții autoritare. În 1651, Hobbes a descris în Leviathan o ipotetică „stare a naturii” în care toată lumea caută în mod necruțător să obțină putere și bogăție. Dat fiind faptul că până și cel mai slab om poate, prin viclenie sau crimă, să fure posesiunile celui mai puternic, nimeni nu este în siguranță. Pentru a pune capăt unui război autodistructiv împotriva tuturor, indivizii vor transfera cu bucurie o parte din suveranitatea lor personală unui stat atotputernic. Acesta este „leviatanul” din titlul lui Ophuls: ecoautoritarismul vede suspendarea democrației ca fiind necesară pentru a preveni prăbușirea civilizației sub povara schimbărilor climatice catastrofale.
Dar, departe de a fi necontestate, ideile lui Hobbes au servit drept subiect de antiteză pentru mulți gânditori iluminiști ulteriori. În Franța, Voltaire a subliniat importanța libertăților civile și a toleranței, în timp ce Montesquieu a oferit viziunea sa revoluționară asupra separării puterilor (pe care James Madison și fondatorii constituției americane au dezvoltat-o cu toată convingerea). Și în Marea Britanie, John Locke, „părintele liberalismului”, a reformulat rolul de suveran ca fiind limitat în primul rând la protejarea și impunerea drepturilor de proprietate, în timp ce David Hume s-a distins ca fiind un apărător ferm al constituționalismului și al puterii rațiunii.
La baza acestor dezbateri vechi de filosofie politică se află diferite definiții ale naturii umane. În timp ce gânditorii liberali iluminiști exprimă o mai mare încredere față de ființele umane ca actori raționali capabili să-și determine și să-și urmărească propriile interese, cei dintr-o castă mai autoritară au presupus că oamenilor pur și simplu nu li se putea acorda încrederea că vor acționa în mod virtuos pentru propriile interese, și chiar mai puțin pentru interesele societății. Astfel, aflat în cercul eco-autoritariștilor, Lovelock se îndoiește că oamenii „sunt suficient de inteligenți pentru a face față unei situații la fel de complexe ca schimbările climatice”, în timp ce Ophuls avertizează că „reformarea unui popor corupt este o sarcină herculeană”.
Din fericire, valorile liberale au câștigat, începând cu secolul al XVIII-lea, și au devenit piatra de temelie a constituției SUA și a culturii occidentale în sens mai larg. În ultimul secol, democrațiile liberale au depășit cu mult autocrațiile în ceea ce privește creșterea economică, standardele de viață și puterea militară. Potrivit datelor istorice compilate de economistul Angus Maddison, între 1820 și 2000, PIB-ul pe cap de locuitor în Occident a crescut de peste 16 de ori, comparativ cu o creștere de șase ori mai mică în restul lumii.
În timp ce ideile iluministe, cum ar fi principiul drepturilor naturale și demnitatea individului, au creat fundamentul filosofic pentru conceptul de „ajutor străin”, nivelul ridicat de abundență pe care democrațiile occidentale l-au obținut în timpul marii accelerări postbelice le-a transformat în cei mai mari furnizori de ajutor pentru dezvoltare pentru țările de peste mări.
Atât de reușit a fost modelul occidental, încât, în urma prăbușirii Uniunii Sovietice, mulți au presupus că valorile liberale erau destinate să se răspândească în întreaga lume. Dar, de atunci, perspectivele atât pentru democrația liberală, cât și
pentru capitalism s-au întunecat, deoarece eșecurile și excesele recente ale acestora au umbrit istoriile lor mult mai lungi de succes.
Slăbiciunea celor puternici
Salvarea modelului liberal democratic și capitalist va fi necesară atât pentru a gestiona criza climatică, cât și pentru a răspunde cerințelor justiției climatice. Chiar și lăsând la o parte considerațiile morale, cum ar fi importanța libertății ca valoare umană, argumentele pentru ecoautoritarism sunt greșite din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, se bazează pe o neînțelegere a schimbărilor climatice. Deși este adevărat că, în anumite condiții, chiar și democrațiile liberale care funcționează bine ar putea alege să suspende unele libertăți pentru a face față unei probleme contingente, paralela des întâlnită dintre schimbările climatice și război nu este de ajutor. În timp ce războaiele se vor încheia, politicile climatice vor trebui să rămână în vigoare pe termen nelimitat. Ele trebuie să reprezinte mai degrabă o nouă normalitate pentru deceniile, dacă nu chiar secole următoare, decât o stare de excepție.
După cum s-a subliniat în Acordul de la Paris din 2015, obiectivul principal al agendei privind clima este de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră într-un ritm și la o scară care să fie suficiente pentru a limita încălzirea globală la 2° Celsius – de preferat la 1,5°C – peste nivelurile preindustriale. Cu toate acestea, datorită concentrației de emisii care au fost deja pompate în atmosferă de la Revoluția industrială încoace, planeta s-a încălzit deja cu aproximativ 1,1°C, în medie. Așadar, deși problema trebuie tratată cu promptitudine, ea nu poate fi descrisă într-adevăr ca fiind o „urgență”, deoarece nu este nici bruscă, nici neașteptată, nici temporară. Chiar dacă putem decarboniza transportul, generarea de energie electrică și alte surse comune de emisii, va trebui să fim întotdeauna atenți la echilibrul factorilor care susțin climatul pe care ne bazăm cu toții.
Deoarece schimbările climatice nu reprezintă, strict vorbind, o urgență, suspendarea drepturilor și libertăților democratice pe această bază ar fi echivalentul abolirii lor totale. Oricine se îndoiește de acest fapt trebuie doar să ia în considerare starea de excepție care a fost anunțată pentru permite implementarea „războiului Americii împotriva terorii”, care a condus la tot felul de încălcări ale drepturilor omului și civile. La mai bine de 20 de ani de la atacurile din 11 septembrie 2001, SUA încă se află oficial într-o stare de „urgență națională”, pe motiv că „amenințarea teroristă continuă”.
A doua mare problemă cu ecoautoritarismul este că se bazează foarte mult pe gândirea utopică, în special pe ideea că o problemă atât de masivă și complexă precum schimbările climatice ar putea fi rezolvată numai dacă autoritatea ar putea fi predată unei tehnocrații a elitelor bine educate. După cum spune Lovelock:
„Avem nevoie de o lume mai autoritară. Am devenit un soi de lume obraznică, egalitară, în care toată lumea își poate spune cuvântul. Toate bune, dar există anumite circumstanțe – un război este un exemplu tipic – în care acest lucru este imposibil. Trebuie să ai câteva persoane de încredere, cu autoritate, care să îl conducă. Și, desigur, ei ar trebui să fie foarte responsabili”.
Cu toate acestea, așa cum tocmai am văzut, schimbările climatice nu sunt ca un război, deci este dificil să ne imaginăm ce fel de responsabilitate are Lovelock în minte. În filosofia politică și în limbajul comun, acest lucru este cel mai bine înțeles prin fraza atemporală: „Cine stă cu ochiul pe gardieni?” Ideea de a recurge la eco-autoritarism este de a depăși controalele democratice care sunt percepute ca blocând acțiunile decisive și eficiente.
A treia problemă legată de ecoautoritarism este că prevede un domeniu post sau nonpolitic de elaborare a politicilor, ca și cum tranziția verde ar putea fi abordată ca o problemă de inginerie fără valoare. Dar niciun astfel de domeniu nu poate exista vreodată, deoarece orice măsuri care necesită decizii bazate pe valoare cu privire la distribuirea poverilor și recompenselor implică anumite compromisuri inevitabile. Chiar și organismele de elaborare a politicilor independente în mod formal, cum ar fi băncile centrale, sunt încă legate de lumea politică – exact așa cum ar trebui să fie.
La fel se întâmplă chiar și în cazul celor mai opresive autocrații. Toate regimurile sunt supuse cel puțin unui tip de constrângere politică sau unui factor de limitare care le forțează să se gândească la politicile pe care le vor urma și pe care nu le vor urma. China nu poate organiza alegeri, dar regimul chinez știe că supraviețuirea sa depinde de menținerea legitimității populare, ceea ce a făcut prin asigurarea unei dezvoltări susținute și a unor îmbunătățiri ale standardelor de viață în ultimele trei decenii.
Problema pentru conducerea chineză este că acum trebuie să continue să garanteze o creștere puternică cu orice preț. Unii comentatori au subliniat că acest imperativ a arătat că sistemul chinez nu este pe atât de agil sau eficient ar crede apologeții săi în corectarea dezechilibrelor semnificative. Dat fiind faptul că factorii de decizie chinezi nu au vrut să renunțe la creșterea pe termen scurt, China a permis diverselor probleme economice să se dezvolte timp de ani de zile, lăsând-o cu un sector imobiliar profund disfuncțional și niveluri ridicate de datorie.
Mai mult, așa cum susține economistul laureat al Premiului Nobel, Amartya Sen, autocrațiile sunt mai susceptibile la a se agăța de politici autodistructive, în timp ce democrațiile tind să fie mai bune la auto-corectare, datorită alegerilor frecvente și libertății de exprimare, de întrunire și de presă. Un caz recent este politica zero COVID a Chinei. Carantinele repetate în centre majore, cum ar fi Shanghai, au avut un efect profund negativ asupra economiei Chinei și, chiar dacă majoritatea experților internaționali în domeniul sănătății au considerat strategia „nesustenabilă”, strânsa asociere a politicii cu președintele chinez Xi Jinping a asigurat că aceasta rămâne în vigoare. Dacă regimul și-ar inversa cursul acum, ar recunoaște pur și simplu că a greșit.
Virtuțile uitate ale democrației
Privind dincolo de exemplele specifice de succese și eșecuri de guvernare din SUA și China, studiile empirice nu găsesc nicio dovadă că autocrațiile sunt mai bune decât democrațiile la adoptarea unor politici climatice sănătoase. Nouă dintre cele zece cele mai performante țări în topul Indicelui de performanță pentru schimbări climatice din 2021 sunt democrații, cu țările scandinave în frunte (și acest lucru rămâne valabil chiar și după ce luăm în calcul delocalizarea emisiilor).
Există, de asemenea, dovezi empirice care sugerează că democrațiile sunt mai deschise către colaborarea internațională decât autocrațiile și știm că cooperarea internațională este necesară atât pentru a reduce emisiile, cât și pentru a garanta orice fel de justiție climatică între țările cu emisii ridicate și cele cu emisii scăzute.
Dar poate cel mai puternic argument împotriva ecoautoritarismului se referă la inovație – fără îndoială, factorul X în capacitatea omenirii de a atinge obiectivele de la Paris. Așa cum explică filantropul Bill Gates în How to Avoid a Climate Disaster (Cum evităm un dezastru climatic), în timp ce anumite tehnologii verzi (cum ar fi energia solară și eoliană) pur și simplu trebuie intensificate, nu am dezvoltat încă alternative ecologice scalabile pentru sectoarele „greu de decarbonizat”, cum ar fi aviația, transportul maritim, cimentul și oțelul. Și, cum nu vom abandona brusc niciunul dintre aceste elemente fundamentale ale civilizației noastre moderne, singura opțiune este să ne inovăm soluția pentru această problemă.
Încă o dată, democrația liberală este cel mai bun sistem pentru atingerea acestui scop. Așa cum am ilustrat în cartea mea recentă, Growth for Good, este puțin probabil ca regimurile care reduc în mod sistematic libertățile personale și defăimează bogăția și succesul individual să fie capabile să atragă și să păstreze talentul internațional, inclusiv oamenii de știință și antreprenorii. Din punct de vedere istoric, protecția proprietății private de către statul de drept s-a dovedit a fi cel mai important factor în promovarea inventării, dezvoltării și implementării noilor tehnologii. Fără ea, cele mai inovatoare idei noi nu s-ar lansa niciodată.
Inovația tehnologică a stimulat evoluția economiei politice occidentale timp de secole. După cum arată expertul în istorie economică Joel Mokyr în A Culture of Growth, ideile iluministe, cum ar fi limitele formale ale ramurii executive, libertatea de exprimare, toleranța religioasă, drepturile legale de bază, și sanctitatea proprietății sunt indisolubil legate de accelerarea impulsului tehnologic și de dezvoltarea economică a Europei începând cu secolul al XVIII-lea.
În cele din urmă, există, de asemenea, burse care arată că democrațiile sunt mai potrivite pentru adaptarea la schimbările climatice, care devine rapid o prioritate de vârf, având în vedere inevitabilitatea unei încălziri suplimentare în deceniile următoare. Condițiile radical de noi și în schimbare vor necesita flexibilitate, inovare și experimentare locală, iar sistemele autoritare centralizate nu sunt deosebit de bune la niciunul dintre aceste lucruri. După cum a remarcat regretatul Karl Butzer de la Universitatea din Texas, lunga istorie a colapsului civilizațional arată că „schimbarea este dificil de implementat în dictaturi care își sperie cetățenii prin forță, reducerea la tăcere a disidenței și înăbușirea inițiativei”. Megacrizele se pot confrunta cel mai bine prin flexibilitate și coeziunea majorității claselor sociale sau a componentelor dintr-o anumită politică sau regiune.
Mize mari
Trăim într-o perioadă de neîncredere și deziluzie crescânde, în special în rândul tinerilor care nu au știut niciodată cum este să trăiești sub represiune autoritară (sau într-o lume care nu este asaltată de schimbările climatice, de altfel). Valurile extreme de căldură, inundațiile, incendiile, secetele și alte dezastre din acest an sunt doar o previzualizare a ceea ce ne așteaptă, pe măsură ce temperaturile medii globale continuă să urce spre pragul de 1,5° C și apoi, cel mai probabil, dincolo de acesta. În special în absența unei adaptări eficiente, unele părți ale lumii sunt susceptibile de a deveni de nelocuit, ceea ce ar putea împinge chiar mai mulți oameni disperați să caute soluții bazate pe forță.
Pe măsură ce planeta continuă să se încălzească, același lucru se va întâmpla și cu dezbaterea privind economia politică. Susținătorii democrației vor trebui să își apere vehement poziția, explicând de ce un model de guvernare care este conceput pentru a face autoritățile publice imune la cerințele oamenilor este o idee proastă.
De asemenea, va trebui să explorăm modul în care putem îmbunătăți democrațiile pe care le avem. La urma urmei, nu democrația în sine este cea care este bună pentru politica climatică și de mediu; avem nevoie de o democrație bună, care beneficiază de un nivel suficient de încredere publică și de niveluri scăzute de corupție. În funcție de țară, ne putem imagina reforme de guvernare pentru a reduce corupția politicului pentru interese private, a îmbunătăți corelația dintre locurile parlamentare și voturile populare și pentru a asigura o mai mare responsabilitate prin garantarea libertății presei. Unele țări au, de asemenea, în vedere extinderea drepturilor de vot la persoanele de 16 de ani, ceea ce ar crește ponderea potențialilor alegători orientați către viitor.
Aceste propuneri necesită atenția noastră. O „tranziție justă” de succes nu va fi realizată prin excluderea oamenilor din procesul de luare a deciziilor. Așa cum a arătat regretatul Calestous Juma de la Universitatea Harvard în ultima sa carte, Innovation and Its Enemies, este comun pentru multe segmente ale societății să se opună transformărilor tehnologice de mare amploare, deoarece oamenii se tem (pe bună dreptate sau nu) că vor ieși în pierdere, iar acest lucru este complet natural. Atunci când societățile au ignorat această tendință în trecut, au urmat adesea tulburări politice și sociale, astfel contravenind sau limitând beneficiile noii inovații.
Există un vechi proverb african care începe cu: „Dacă vrei să mergi repede, mergi singur”. Aceasta este abordarea favorizată de autoritariștii ecologici și de altă natură. Pe de altă parte, democrații cu „d” mic recunosc înțelepciunea celei de-a doua jumătăți a proverbului: „Dacă vrei să ajungi departe, mergeți împreună”.
Deși viteza este cu siguranță importantă, răspunsul global la schimbările climatice – și la cererile de justiție climatică – va semăna, cel mai probabil, mai mult cu un maraton decât cu un sprint. Cu toate neajunsurile sale, democrația este încă cel mai bun sistem pe care îl avem pentru a acționa cu îndrăzneală, cooptând restul societății. Winston Churchill avea dreptate: „democrația este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când”. Dacă nu suntem atenți, acestea ar putea fi încercate din nou.
Alessio Terzi, lector la Sciences Po, este economist în cadrul Comisiei Europene și autor al Growth for Good: Reshaping Capitalism to Save Humanity from Climate Catastrophe (Harvard University Press, 2022).
