Resursele – în acest caz, cele energetice – au constituit dintotdeauna o miză în jocul strategic. Limitarea accesului la resurse menține adversarul în deficit de putere și poate reprezenta un avantaj serios în controlul acestuia. De asemenea, crearea unei relații de dependență de o anumită resursă „îndulcește” tonul dependentului în situațiile conflictuale, ba chiar îl poate face să întoarcă ușor capul atunci când interesele furnizorului de resurse o cer. Este o descriere oarecum simplificată și poate ușor simplistă a jocului pe care îl regăsim în diverse regiuni ale lumii, a jocului din care se nasc națiuni puternice și națiuni care… „întorc capul” și plătesc prețul ignoranței.
Acest joc se joacă pentru perioade lungi de timp, cu actori multipli și nu prea are reguli. El este acceptat tacit sub tratate și, uneori, alianțe, este disimulat de indiferență sau chiar o oarecare răceală oficială. Se joacă pe paliere unde dependentul are vulnerabilități, acolo unde costurile sunt mici și rezultatele satisfăcătoare pentru cel care folosește resursa pentru a-și crește puterea. Dependentul nu trebuie să sesizeze că este parte a unui astfel de joc, iar atenția sa este voit îndreptată către alte subiecte. Dacă se încăpățânează, o „criză” – politică, în primă instanță – schimbă actorii de partea dependentului și jocul continuă.
Dacă ești abil, inteligent, inspirat și construiești continuu cu gândul la rezultat ai șanse să câștigi sau măcar să nu pierzi. Este parte a jocului și presupune definirea interesului propriu, identificarea amenințărilor, monitorizarea acestora și contracararea lor prin diminuarea vulnerabilităților sau întărirea propriilor poziții. Desigur, lupta se va muta, probabil, pe un alt palier, însă o adaptare iterativă similară, de ce nu, cu ceea ce se întâmplă în managementul riscurilor poate susține jocul în continuare. Obiectivul de atins este simplu, diversificarea surselor pentru respectiva resursă și, până este atins, „dansul” poate continua.
Dacă te pierzi în sloganuri și începi să te crezi providențial salvator al câtorva procente de redevență sau impozit… vei ajunge, cel mai probabil, să pierzi din vedere ansamblul și chiar să pierzi bani. La finalul jocului vei fi dependent de cel care îți dă resursa – câtă vrea, cum vrea și, mai ales, când vrea. Este posibil să nu înțelegi de ce resursa se scumpește, iar dependența ta crește, deși „ai acționat corect, în interes național”. În fapt, ai acționat exact cum cel care te-a pus în dependență a vrut să acționezi, folosind-ți reminiscențele comuniste pe care le ții bine depozitate în minte (nu ne vindem țara, resursele sunt ale poporului…). Biasul tău comportamental a fost vulnerabilitatea pe care nici măcar nu ai identificat-o și pe care cealaltă parte a reușit să o exploateze fără costuri și cu succes. Suplimentar, poate ai încercat să obții și ceva beneficii personale, însă, la acest nivel, ți-ai pierdut respectul partenerilor din momentul în care ai gândit așa ceva și nu e de mirare dacă locul în care ajungi este fix acela pe care ai intenționat să îl eviți printr-o negociere nepotrivită.
Dacă nu te pierdeai în sloganuri și înțelegeai că tehnologia nu este disponibilă la colț de stradă, că parteneriatele se fac tocmai pentru că nu ești în stare să aduci în discuție vreo capabilitate proprie de a ajunge la resursa în cauză, că interesul tău este să dezvolți mult și profitabil utilizarea resursei și nu să negociezi ceea ce nu ai (până la prima unitate de resursă disponibilă nu ai nimic), atunci puteai să te gândești la câteva zeci de mii de locuri de muncă, la maxima valorizare a resursei prin tehnologii moderne și parteneriate în industria prelucrătoare, la orientarea către rezultatul final și la creșterea puterii de negociere în fața actualului furnizor de resursa în cauză. În acest mod, arătai lumii că ești deștept și patriot. Dezvoltai industrii inexistente azi, generai un cadru sustenabil pentru existența unor salarii mari, iar nivelul de trai general avea șanse să crească. Sau, după o perioadă scurtă, puteai să te lauzi că cei 200.000 de copii români care se culcă nemâncați seara nu mai există, pentru că ai realizat pentru ei, în numele poporului tău, ceea ce e normal să își propună fiecare politician, înainte de creștere economică sau îndestularea permanent înfometatei baze a partidului.
Nu, nu facem asta. Avem nevoie de bani din surse interne care să poată fi dați discreționar către prietenii politici. Fondurile europene se dovedesc o nucă tare în efortul de a menține coeziunea partidelor – sunt greu de dijmuit. Cum ideile și programele nu fac doi bani în politica românească, s-a împământenit ca cel care vrea susținere la centru să plătească „loialitatea” celor care îl susțin. Și bugetul de stat a devenit insuficient, chiar dacă de ani buni sunt sărăcite toate companiile de stat, o altă sursă de bani pentru care nu prea trebuie dată socoteală. Deci, nevoia de bani care să nu însemne bătaie de cap pentru cum sunt cheltuiți, bine motivată de o dragoste sinceră pentru resursele naționale sunt premise suficiente pentru eșec.
