Exploatarea gazelor naturale din Marea Neagră – perspectivă strategică

Date:

Resursele – în acest caz, cele energetice – au constituit dintotdeauna o miză în jocul strategic. Limitarea accesului la resurse menține adversarul în deficit de putere și poate reprezenta un avantaj serios în controlul acestuia. De asemenea, crearea unei relații de dependență de o anumită resursă „îndulcește” tonul dependentului în situațiile conflictuale, ba chiar îl poate face să întoarcă ușor capul atunci când interesele furnizorului de resurse o cer. Este o descriere oarecum simplificată și poate ușor simplistă a jocului pe care îl regăsim în diverse regiuni ale lumii, a jocului din care se nasc națiuni puternice și națiuni care… „întorc capul” și plătesc prețul ignoranței.

Acest joc se joacă pentru perioade lungi de timp, cu actori multipli și nu prea are reguli. El este acceptat tacit sub tratate și, uneori, alianțe, este disimulat de indiferență sau chiar o oarecare răceală oficială. Se joacă pe paliere unde dependentul are vulnerabilități, acolo unde costurile sunt mici și rezultatele satisfăcătoare pentru cel care folosește resursa pentru a-și crește puterea. Dependentul nu trebuie să sesizeze că este parte a unui astfel de joc, iar atenția sa este voit îndreptată către alte subiecte. Dacă se încăpățânează, o „criză” – politică, în primă instanță – schimbă actorii de partea dependentului și jocul continuă.

Dacă ești abil, inteligent, inspirat și construiești continuu cu gândul la rezultat ai șanse să câștigi sau măcar să nu pierzi. Este parte a jocului și presupune definirea interesului propriu, identificarea amenințărilor, monitorizarea acestora și contracararea lor prin diminuarea vulnerabilităților sau întărirea propriilor poziții. Desigur, lupta se va muta, probabil, pe un alt palier, însă o adaptare iterativă similară, de ce nu, cu ceea ce se întâmplă în managementul riscurilor poate susține jocul în continuare. Obiectivul de atins este simplu, diversificarea surselor pentru respectiva resursă și, până este atins, „dansul” poate continua.

Dacă te pierzi în sloganuri și începi să te crezi providențial salvator al câtorva procente de redevență sau impozit… vei ajunge, cel mai probabil, să pierzi din vedere ansamblul și chiar să pierzi bani. La finalul jocului vei fi dependent de cel care îți dă resursa – câtă vrea, cum vrea și, mai ales, când vrea. Este posibil să nu înțelegi de ce resursa se scumpește, iar dependența ta crește, deși „ai acționat corect, în interes național”. În fapt, ai acționat exact cum cel care te-a pus în dependență a vrut să acționezi, folosind-ți reminiscențele comuniste pe care le ții bine depozitate în minte (nu ne vindem țara, resursele sunt ale poporului…). Biasul tău comportamental a fost vulnerabilitatea pe care nici măcar nu ai identificat-o și pe care cealaltă parte a reușit să o exploateze fără costuri și cu succes. Suplimentar, poate ai încercat să obții și ceva beneficii personale, însă, la acest nivel, ți-ai pierdut respectul partenerilor din momentul în care ai gândit așa ceva și nu e de mirare dacă locul în care ajungi este fix acela pe care ai intenționat să îl eviți printr-o negociere nepotrivită.

Dacă nu te pierdeai în sloganuri și înțelegeai că tehnologia nu este disponibilă la colț de stradă, că parteneriatele se fac tocmai pentru că nu ești în stare să aduci în discuție vreo capabilitate proprie de a ajunge la resursa în cauză, că interesul tău este să dezvolți mult și profitabil utilizarea resursei și nu să negociezi ceea ce nu ai (până la prima unitate de resursă disponibilă nu ai nimic), atunci puteai să te gândești la câteva zeci de mii de locuri de muncă, la maxima valorizare a resursei prin tehnologii moderne și parteneriate în industria prelucrătoare, la orientarea către rezultatul final și la creșterea puterii de negociere în fața actualului furnizor de resursa în cauză. În acest mod, arătai lumii că ești deștept și patriot. Dezvoltai industrii inexistente azi, generai un cadru sustenabil pentru existența unor salarii mari, iar nivelul de trai general avea șanse să crească. Sau, după o perioadă scurtă, puteai să te lauzi că cei 200.000 de copii români care se culcă nemâncați seara nu mai există, pentru că ai realizat pentru ei, în numele poporului tău, ceea ce e normal să își propună fiecare politician, înainte de creștere economică sau îndestularea permanent înfometatei baze a partidului.

Nu, nu facem asta. Avem nevoie de bani din surse interne care să poată fi dați discreționar către prietenii politici. Fondurile europene se dovedesc o nucă tare în efortul de a menține coeziunea partidelor – sunt greu de dijmuit. Cum ideile și programele nu fac doi bani în politica românească, s-a împământenit ca cel care vrea susținere la centru să plătească „loialitatea” celor care îl susțin. Și bugetul de stat a devenit insuficient, chiar dacă de ani buni sunt sărăcite toate companiile de stat, o altă sursă de bani pentru care nu prea trebuie dată socoteală. Deci, nevoia de bani care să nu însemne bătaie de cap pentru cum sunt cheltuiți, bine motivată de o dragoste sinceră pentru resursele naționale sunt premise suficiente pentru eșec.

Astfel, deși crezi că faci un lucru bun, la finalul jocului ești mai sărac și mai prost… Poporul nu ar fi beneficiat de pe urma taxelor suplimentare, acestea mergând probabil în aceleași găuri negre în care se varsă toate veniturile suplimentare la bugetul de stat. Nu avem mai multe autostrăzi, străzi, școli sau spitale și nici nu vom avea curând (fondurile alocate sănătății, de exemplu, au crescut de circa 7 ori în ultimii
10 ani, cu rezultate perpetuu negative pentru beneficiarii sistemului). În schimb, avem politicieni bogați și foarte bogați, „politica” devenind meseria cea mai accesibilă și cea mai profitabilă în timpurile pe care le trăim. Fără prea multă școală și prea mult efort, cu puțină slugărnicie și mult tupeu poți ajunge să dispui de importante părți din bugetul de stat sau bugetele locale. Bani mulți de care nu prea întreabă nimeni deoarece, nu-i așa, instituțiile care ar trebui să facă asta sunt bine garnisite cu aceiași politicieni, care răspund în fața șefului de organizație. Ideologie, programe politice, politici publice… sunt glume proaste în orice ședință de organizație politică. Ce posturi s-au negociat pentru organizația noastră și pe cine recomandăm/susținem reprezintă esența politicii românești. La toate nivelurile.

România a trecut deja printr-un moment de acest tip în urmă cu
6-7 ani, atunci când o firmă americană a încercat să testeze viabilitatea tehnologiei de fracturare hidraulică pentru obținerea de gaze naturale și petrol. Politicieni iubitori de viitorul țării și-au manifestat indignarea și au protestat public. Sate întregi, comunități furioase au mers în zonele de test și au împiedicat derularea lucrărilor. Și pentru că apocalipsa era aproape, liderii protestelor au fost, în multe cazuri, preoți ortodocși. Cum și de ce aceștia au condus lupta antiexplorare nu a studiat nimeni și nici nu pare a interesa pe cineva. Fapt este că politicul a avut o reacție promptă de delimitare de activitățile prospective, iar americanii au fost alungați.

Între timp, în SUA există peste 100.000 de platforme de șist instalate pe terenuri publice, asigurând peste 11% din producția internă de gaze naturale și 5% din producția de petrol. Tehnica fracturării hidraulice este utilizată în aproximativ 90% din sondele petroliere și de gaz construite pe terenuri federale din SUA. Exportul de gaz natural (LNG) este făcut din aceste surse și a contribuit la detensionarea piețelor europene în ultimii ani. În schimb, politicienii români de atunci sunt, cel mai probabil, mândri de faptul că ne-am păstrat sărăcia și că tocmai ce se anunță zilele acestea o scumpire a gazelor naturale pentru populație de circa 70%. Probabil din modestia ce caracterizează mediul politic, o asemenea izbândă nu este asumată public de vreun partid sau politician.

În mai puțin de un deceniu, în lipsa gazelor din Marea Neagră, România va depinde de importuri pentru mai mult de jumătate din gazele consumate, în condițiile în care suntem țara care doar arde gazul și nu își propune deloc să îl valorizeze superior. În ultimii ani, în funcție de caracteristicile sezoniere, importurile au ponderi cuprinse între zero și la 30% din consum, atunci când există consum industrial bun și afară temperaturile sunt foarte scăzute.

Dar producția internă e pe un traseu descendent de mai mulți ani și se va accentua, pentru că zăcămintele sunt mature. Un recent studiu al British Petroleum arată că actualele perimetre de exploatare pentru gaze naturale se vor epuiza în circa 9 ani, iar cele de petrol în circa 23 de ani. Deloc încurajator, însă un orizont de timp mult după mandatele actualilor politicieni aleși să gestioneze prezentul și viitorul. Interesul acestora pentru acea perioadă este inexistent, așa că măsurile necesare nu reprezintă nicicum o prioritate.

Așa cum se cunoaște public deja de aproape 10 ani, în anul 2012, Exxon Mobil și OMV Petrom au anunțat că într-un perimetru denumit Neptun Deep, pe care îl concesionaseră împreună, au găsit cantități importante de gaze naturale. Cantitatea estimată: 40-80 de miliarde de metri cubi. Întreaga zonă economică a Mării Negre ce revine României are estimată o rezervă de circa 200 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, de circa 18 ori cât consumă în prezent România într-un an.

După negocieri care ar fi trebuit să înlesnească investițiile și să ducă la exploatarea respectivei resurse (unele zvonuri spun și că ar fi trebuit să mențină în libertate unele personaje politice), în octombrie 2018, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 256, cunoscută ca Legea offshore. Aceasta le impune petroliștilor o serie de obligații de piață și fiscale destul de ambigue, care nu răspund solicitărilor de stabilitate și predictibilitate. În scurt timp, OMV Petrom a anunțat că își amână decizia de a începe extragerea gazelor din Marea Neagră. La fel au făcut și americanii de la Exxon Mobil, iar aceștia și-au arătat și disponibilitatea de a renunța la participația pe care o au în perimetrul Neptun Deep. După eșecul înregistrat cu explorarea pentru gazele de șist, americanii sunt mult mai circumspecți în a-și investi banii în partea aceasta de lume. Ce au cerut tot timpul? Stabilitate, predictibilitate și transparență. Legea din 2018 nu oferă aceste lucruri. Se pare că inițiatorii s-au gândit la un singur lucru: cum pot să iasă din paradigma acuzelor aduse privatizării Petrom. Cum pot să modifice arbitrar taxele aplicate, astfel încât să nu fie acuzați de „pact cu străinii în vânzarea pe nimic a resurselor României”!

Și… au reușit! Resursele sunt în continuare la locul lor și sunt șanse din ce în ce mai mari ca acolo să rămână. Baletul prin care companii care au văzut marea doar atunci când au vizitat în team building litoralul își propun să extragă gaze la peste un kilometri adâncime este unul lipsit de calitate, dacă nu pueril. Tehnologia offshore de adâncime este foarte scumpă, complicată și extrem de riscantă, motiv pentru care doar câteva companii s-au specializat și se aventurează să o utilizeze. Chiar și acestea se mai confruntă cu eșecul, iar exemplele nu sunt puține.

Impactul potențial al implementării proiectelor offshore (Exxon Mobil/Petrom și Lukoil/Romgaz) în economia românească a fost estimat de mai mulți experți și este unul semnificativ (https://www2.deloitte.com/content/dam/Deloitte/ro/Documents/RaportImpactProiecteOffshore_RO.PDF). Astfel, numai din taxele și impozitele provenite din proiectele
offshore pentru perioada 2018 – 2040, veniturile totale la bugetul de stat generate ca urmare a exploatărilor offshore ar fi putut ajunge la 26 mld. USD, cea mai mare parte a contribuțiilor fiscale provenind din plata impozitului pe profit și a contribuțiilor la asigurări sociale. Rezultatele nu includ veniturile pe care statul român, în calitate de acționar la companiile implicate în dezvoltările offshore (de ex. OMV Petrom, Romgaz), le-ar putea obține suplimentar din dividendele distribuite anual ca parte a profitului realizat și impactul cheltuielilor statului din distribuția acestor dividende.

De asemenea, nu este extrapolat impactul asupra industriilor care ar putea să fie dezvoltate, în fapt principalul câștig al disponibilității unei cantități așa de mari de gaze naturale. Cel mai probabil analizele au ținut cont de apetența zonei politice pentru discuțiile purtate pentru redevențe, taxe și impozite. Nimic despre utilizarea superioară a gazului, nimic despre petrochimie sau utilizarea gazului natural în producerea noului zeu al energiei – hidrogenul. Politici economice nu există în România, iar instituțiile a căror menire este tocmai elaborarea acestor politici prin preluarea ideilor centrale cu care se câștigă alegerile au uitat de mult rolul fondator. Despre facilități care să genereze industrii sau să ajute la dezvoltarea economică se vorbește doar în conferințe și în campaniile electorale. Inițierea unor start-up-uri este tot ce a putut mediul guvernamental să producă și, cel mai probabil, la atât se va reduce politica economică în următorii ani. Acesta fiind contextul, nu sunt premise ca ceea ce a dăruit natura zonei economice a României din Marea Neagră să ne ajute la o dezvoltare accelerată. Chiar dacă exploatarea începe de mâine.

Gazele naturale nu mai sunt combustibilul viitorului. Uniunea Europeană a înțeles că dependența de furnizorii tradiționali îi limitează opțiunile și a decis să schimbe, cu costuri semnificative, coșul energetic utilizat. Energia verde, mai costisitoare și nu la fel de constantă, aduce riscurile proprii pe care Uniunea a decis să le gestioneze. Chiar dacă pare imposibil în acest moment să se ajungă la economii cu zero emisii de carbon până în anul 2050, drumul este acesta și cei care vor rămâne în urmă vor plăti prețul încăpățânării sau al prostiei. Pentru următorii 25 de ani, gazul natural poate reprezenta o soluție de compromis. Utilizarea sa pentru nevoi energetice va fi din ce în ce mai scumpă, însă până la stabilizarea unor tehnologii sustenabile pare o variantă viabilă. Probabil excesele de zel din acest moment se vor estompa în fața unei ierni geroase și decarbonarea va avea timp suficient pentru împlinire.

Revenind la resursele pe care preferăm să le ținem pe fundul mării, în timp ce la piață se scumpesc cu 70%, aș vrea să mai punctez un aspect. Alianțele prezentului sunt alianțe preponderent economice. Dacă intenționezi să te apropii de o putere (diplomatică, militară, economică) și să beneficiezi de pe urma acestei apropieri este firesc să oferi încredere partenerilor, transparență deciziilor tale și predictibilitate acțiunilor tale. Peste toate acestea, este ideal să ai relații economice, care să conteze în ecuațiile de putere regională. Practic, poți încerca să aduci nivelul de parteneriat la acel punct în care apărarea intereselor unui părți să însemne, implicit, apărarea intereselor partenerului. Partenerii pe care îi alegi pot fi loiali până în punctul în care interesele proprii sunt mai puternice decât interesele comune. Dacă reușești să apropii interesele partenerului cât mai mult de interesele comune, ai reușit un parteneriat sustenabil, valoros, care te poate ajuta în situațiile cele mai dificile. Dacă, în schimb, înțelegi parteneriatul exclusiv prin prisma profitului, cu siguranță vei plăti diferența în acele momente dificile în care partenerul se va delimita de nevoile tale.

Parteneriatul cu SUA este un astfel de joc strategic. Am ales acest partener, dorim ca avioanele și militarii săi să ne vegheze liniștea alături de ceilalți militari din forțele NATO. Nu există alternativă, iar România se află în cea mai bună poziție de securitate din istoria sa. Este mult… este puțin… nu știu. Cred însă că putem oferi nouă și partenerilor noștri predictibilitate, transparență și stabilitate. Și mai cred că avem capacitatea să înțelegem că o resursă este valoroasă doar atunci când o ai disponibilă și o valorifici superior.  

Valeriu Ivan
Valeriu Ivan
Valeriu Ivan este analist la Centrul de Analiză și Prognoză pentru Orientări Strategice.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Mihai Daraban: Consiliul de afaceri România – EAU își va începe activitatea în scurt timp 

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României...

Politică şi politicianism în procesul integrării europene a României 

| de Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș, membru corespondent al Academiei Române 

DIGI se pregătește pentru lansarea serviciilor în Belgia

DIGI a făcut încă un pas în procesul de...

Finanțare, sustenabilitate, tehnologie: comandamentele FoodIntelForum AQUA Carpatica pentru tot anul

Timpul trece iar ecourile puternice ale FoodIntelForum AQUA Carpatica, ediția...